Pe 15 noiembrie trecut, muncitorii de la uzina Drapelul Roşu din Braşov devastau sediul Partidului Comunist
Până în acest moment, nu se cunosteau detalii despre revolta muncitorilor de la Braşov, prima de la 1947 în interiorul acestei dictaturi ubueşti închisă ermetic în ea însăşi şi care începea să-i creeze probleme chiar şi lui Gorbaciov. Michel Labro si Alexandra Lavastine s-au dus să caute martori şi să reconstituie pentru prima dată, oră cu oră istoria acelei duminici de noiembrie.
România este una din ţările cele mai închise din lume. Jurnaliştii, mai puţin cei ce ridică osanale lui Ceausescu, sunt aici rău văzuţi. De altfel, nu de mult, unul din ei a fost chiar victima unui linşaj în toată regula. Obişnuiţi cu libertatea informaţiei, avem tendinţa să uitam că aceasta lipseşte în Europa de est. E un lucru pe care spunem nu din lipsă de modestie, ci pentru că rândurile ce vor urma reprezintă prima informare asupra stării de fapt din această ţară.
Dar, lucru uluitor, nici chiar românii, care se informează discret doar de la posturile de radio occidentale, nu ştiu încă ce s-a petrecut cu adevărat în noiembrie. A reconstitui, deci, pentru întâia oară, filmul revoltei, nu e nicidecum simplu.
Din fericire, la un sfert de oră de oraş, există o staţiune de ski pentru străini şi pentru românii înstăriţi. Mihael Labro şi Alexandra Lavastine, care vorbeşte româneste, au mers acolo, ca un cuplu de turişti obişnuiţi, fugind în fiecare zi de pe piste pentru a bate pe la uşi şi a culege mărturii.
Încercare cu atât mai dificilă cu cât îi stapânea deopotrivă teama de a nu fi descoperiţi şi gândul, mai neliniştitor încă, de a nu-i compromite pe cei care vor da declaraţii. Deşi pluteşte în aer presentimentul căderii regimului, teama rămâne totuşi puternică şi ziaristul înţelege că nu e primit cu braţele deschise.
Acesta e motivul pentru care, cerându-ne scuze, vom trece sub tăcere identitatea şi numărul martorilor intervievaţi, precum şi alte precizări cu valoare distinctivă referitoare la acela dintre ei care, asumându-şi riscul, a avut bunăvoinţa de a ne găzdui la el o noapte întreagă.
De ce a făcut-o? Pentru ca toată lumea să ştie ce s-a intîmplat la Braşov.
Braşov. 15 Noiembrie 1987. În această zi, dictatura lui Ceauşescu e zguduită de prima revoltă adevărată de la instaurarea comunismului. Nişte muncitori manifestind în semn de protest, devastează sediul Partidului. E tot ce se ştie. Atât şi nimic mai mult. Tăcerea învăluie apoi evenimentele de la Braşov, ca tot ceea ce se referă la România. Nici o informaţie, nici un detaliu, nici vorbă de fotografii sau declaraţii.
Ajunşi la Braşov, înţelegem şi de ce. Pe bulevardul Gheorghiu-Dej, barurile hotelurilor sunt deja închise. În faţa hotelului „Carpaţi”, un afiş cu fotografia unei persoane încântătoare, sumar îmbrăcată, anunţă, neprecupeţindu-şi laudele, un spectacol de cabaret care însă nu mai are loc. Pe străzile vechiului oraş medieval, nici un licăr de lumină. Încălzitul şi iluminatul sunt ca şi inexistente – efectele economiei de energie. Tăcere. Beznă. Doar un şofer, la adăpost de ochi şi urechi indiscrete, se arată mai vorbăreţ, după ce a acceptat un pachet de Kent: „Ceauşescu e un tâmpit”. De îndată ce aducem vorba despre Braşov, nu mai putem scoate nimic de la el. Pe afară patrulează poliţiştii, Securitatea e omniprezentă. „Vedeţi, spune şoferul, nu s-a schimbat nimic. Nimic.” Rafturile magazinelor sunt iarăşi înnebunitor de goale. Oraşul s-a închis iar în el însuşi.
Constantin — se vede pe faţa şi-n ochii lui — ar vrea să ne vadă odată plecaţi. Deşi a pus pe masă o sticlă de vin… Deşi a mai adus şi o farfurie de biscuiţi, din care i-ar fi cu neputinţă să ia măcar o înghiţitură. „Din moment ce sunteţi aici, aţi fost cu siguranţă urmăriţi”, ne spune el, posomorât, frământându-se. La ce bun să-i reamintim măsurile de prevedere luate, marşul interminabil prin noapte, înnotând prin noroi, bîjbâind în acest labirint de străzi fără lumină şi fără indicatoare?
Legea interzice românilor să intre în contact cu străinii. Dacă o încalcă, pot fi puşi sub urmărire şi să-şi piardă slujba. Ca-n prada unei obsesii. Constantin se ridică mereu să închidă uşa sufrageriei, cu urechea ciulită la cel mai mic zgomot.
Ar vorbi despre Franţa, despre prietenii de acolo, dar sub nici o formă despre 15 noiembrie. „E un subiect prea delicat pentru mine”. Se-nţelege. Ne e jenă că am insistat. Un ţârâit de sonerie. Constantin păleşte şi iese, închizând după el uşa coridorului. Şuşoteli: „Nu poţi intra; sunt străini. Fii prudent”. A intrat totuşi, fără a ţine seama de nimic. Vrea să ne vorbească. El, Virgil, abia aştepta această clipă: a văzut totul, ba chiar a notat, reconstituind apoi detaliile care-i lipseau. În speranţa că poate, vreodată, cine ştie, va putea povesti toate aceste lucruri.
Ca din puşcă, Constantin se repede spre odaia copiilor, zguduit de o spaimă pe care n-o mai poate controla. „Cred că nu vrea să ne continuăm discuţia la el, spune simplu Virgil. Haideţi la mine”. Îşi leagă la talie o lampă de miner branşată la un acumulator. Afară ai sentimentul că te afli în plin camuflaj, într-o ţară în stare de război. E tot mai frig. Şi bezna mai adâncă. Prin ferestrele apartamentelor, abia răzbate ici-colo câte o luminiţă. În noapte se profilează siluetele a doi miliţieni însoţiţi de un câine lup. „Aţi văzut, spune Virgil doi câini şi un om pe patru labe”. Râsete nervoase…
Pe 15 noiembrie, Virgil era în oraş, cu unul din copiii săi, într-un mic bar de pe bulevardul Gheorghiu-Dej, “Poiana”. Când au izbucnit primele strigăte în stradă, chelneriţa era atât de emoţionată, încât tremura strângând paharele şi farfuriile. Virgil ştia că de trei zile izbucniseră greve sporadice în cele două întreprinderi: prima, cea de tractoare, din nordul oraşului; a doua, cea de camioane, din sud.
Motivele de nemulţumire erau că muncitorii nu şi-au mai luat salariile integral din luna ianuarie, iar cele din octombrie nu le-au luat deloc.
La uzinele „Tractorul”, atmosfera era atât de încărcată, încât conducerea a preferat să bată în retragere. Sâmbătă, 14, pe la prânz, se procedează la plata în extremis a salariilor. Pentru orice eventualitate, sunt postaţi câţiva politişti în faţa porţilor uzinei. A doua zi au loc alegeri municipale în România. E adevărat că nu e genul de scrutin care să provoace surprize. Ridicând storurile, duminică dis-de-dimineaţă, primarul Braşovului nu avea de ce să fie neliniştit. În această superbă zi de toamnă, el ştia că seara va fi deja reinstalat în funcţiile sale, cu un procentaj de 99% din voturi. Atunci de ce naiba i s-a mai cerut să, se ducă de urgenţă la uzina de camioane „Drapelul roşu”?
În întreprindere, prima oprire a lucrului a avut loc spre orele 6, în atelierul de fabricat matriţe. Până la sosirea primarului, nici directorul, nici secretarii de partid nu-i putuseră domoli pe muncitori. Dimpotrivă. În busculada ce a urmat, se vor împărţi chiar vreo câţiva pumni. În zilele următoare, în Braşov va fi remarcat micul pansament pe care-l poartă primarul pe sprânceană…
În acea duminică de noiembrie, a avut loc cea mai importantă manifestaţie pe care a cunoscut-o România socialistă după 1947. E aproape ora 8, când muncitorii care au pus pe picioare un embrion de organizaţie trec porţile uzinei. În faţa trecătorilor cu sufletul la gură, iată-i că înaintează pe calea Bucureşti, înainte de a se angaja pe bulevardul Lenin. În două rânduri, poliţiştii au încercat să le bareze drumul. Prima oară la capătul căii Bucureşti; a doua, pe bulevardul Lenin, în dreptul uzinei hidromecanice, la intersecţia acestei artere cu strada Karl Marx. În ambele cazuri, poliţiştii, dintre care mulţi sunt mobilizaţi pentru a supraveghea birourile de votare, se dovedesc a fi prea puţin numeroşi. Prea dezorientaţi pentru a se dovedi eficienţi.
Muncitorii înaintează purtând drapele în bernă, ca pe nişte halebarde. Ele sunt roşii sau tricolore. În primele rânduri merg femeile şi copiii, îmbrăcaţi în uniforme de pionieri, pentru a arăta că nu este o manifestaţie de scandalagii, de „huligani”, cum se spune aici, ci un marş pentru demnitate.
Sloganurile nu vor fi cele ale unei simple manifestaţii pentru salarii, aşa cum s-a raportat. Nu numai „Vrem pâine” şi “Jos Ceauşescu”, ci şi „Dreptate” „Jos cu cei care ne vând ţara”. Cum coloana merge în acordurile vechiului imn naţional: „Deşteaptă-te române”, o strofă este reluată mai insistent decât celelalte… Cea care spune, în esenţă: „Mai bine să mori fericit decât să trăieşti nefericit… Tiflă a istoriei, pe calea Bucureşti, două maşini înmatriculate în Polonia însoţesc un moment cortegiul. Din interior, câteva semne din mână, câteva strigăte de „Solidarnosc” sunt adresate manifestanţilor.
Duminică, orele 10.30: cortegiul se revarsă spre piaţa din centrul oraşului unde, la distanţă de vreo sută de metri se află sediul Partidului şi Primăria. Este ora la care cei vârstnici ies de la biserică, iar mamele îşi plimbă copiii pe aleile parcului central. Şi unii, şi alţii se apropie, surprinşi şi fascinaţi de spectacolul care se desfăşoară sub ochii lor. Din sediul partidului, evenimentele sunt urmărite cu un amestec de stupoare şi înţelegere. Un moment, se pare că va începe o negociere. Din mulţime se desprind patru oameni şi pătrund în sediu. Câteva minute mai târziu, unul din ei reapare cu faţa însingerată, bătut, înroşit de miliţieni sau de „aparatnicii” Partidului. „Curios, la posturile de radio străine, spune Virgil, nici o mărturie n-a menţionat acest fapt; dar tocmai datorită lui se va răsturna totul”. Până acum paşnică, mulţimea năvăleşte în sediul Partidului şi începe să devasteze totul.
Scaune, portrete, maşini de scris zboară pe ferestre. Într-o încăpere, se descoperă pregătirile pentru banchetul menit să sărbătorească victoria în alegeri. Muncitorii pun mâna pe pâine şi pe portocale şi le aruncă în mulţime. Nomenclaturiştii nu ştiu cum să scape. Unul încearcă să se baricadeze în birou, altul sare pe fereastră… În micul său apartament de la periferia Braşovului, Virgil se mai bucură şi acum, amintindu-şi teama din privirile lor când, de la al treilea etaj al clădirii, un copil a coborât portretul lui Ceauşescu, care atârna pe faţadă.
Băieţelul în uniformă de pionier coboară cu trofeul său pentru a-l arunca, în aclamaţii, în flăcările unui rug improvizat. Alţi manifestanţi mâzgălesc clădirea cu grafitti, şi murdăresc cu pâine şi unt inscripţia cu numele Partidului…
Din păcate, în această scenă, se observă în germene, cumplita slăbiciune a muncitorilor români faţă de dictatura lui Ceauşescu.
