Archive for the ‘Istorie (sinteză)’ Category

PNŢCD – evoluția postdecembristă

Iunie 15, 2011

Partidul Naţional Ţărănesc, înfiinţat pe 10 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Naţional Român din Transilvania (1881) cu Partidul Ţărănesc (1918), şi-a reluat activitatea imediat Revoluţia din decembrie 1989. Partidul Naţional Român din Transilvania a rezultat din fuziunea, din 1881, dintre Partidul Naţional Român din Transilvania cu Partidul Naţional Român din Banat, ambele întemeiate în 1869.

În perioada 1928-1933, Partidul Naţional Ţărănesc a fost la guvernare. Reînfiinţat în decembrie 1989, Partidul Naţional Ţărănesc s-a unit cu Partidul Creştin Naţional Ţărănesc (PCNŢ), pe 28 decembrie 1989, şi şi-a adăugat particulele creştin democrat, devenind Partidul Naţional Ţărănesc-Creştin Democrat.

Cererea de înscriere a PNŢ-CD în registrul partidelor politice de la Tribunalul Municipiului Bucureşti a fost înregistrată pe 8 ianuarie 1990, fiind primul partid politic instituit în România postdecembristă. Preşedinte provizoriu, până la primul congres, a fost Corneliu Coposu. La primele alegeri libere organizate pe 20 mai 1990, PNŢ-CD s-a clasat pe locul cinci, cu 2,50% din numărul total al voturilor valabil exprimate, la Senat, respectiv 2,56% în Adunarea Deputaţilor. Ca urmare a avut un mandat de senator şi 12 de deputaţi. Candidatul partidului la funcţia de preşedinte al României, Ion Raţiu, a obţinut 4,29% din voturile valabil exprimate.

Pe 15 decembrie 1990, PNŢ-CD a constituit – alături de Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Democrat Român, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România şi Partidul Ecologist Român – Convenţia Naţională pentru Instaurarea Democraţiei (CNID), ale cărei obiective erau instaurarea democraţiei, adevărului, toleranţei, armoniei sociale, patriotismului autentic. Pe 26 noiembrie 1991, formaţiunile membre ale CNID (PNŢ-CD, PNL, PSDR, PER, Partidul Alianţei Civice şi UDMR), alături de formaţiunile civice din Forumul Democratic Antitotalitar (Partidul Unităţii Democratice, Uniunea Democrat-Creştină, Alianţa Civică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, Solidaritatea Universală, Asociaţia ’21 Decembrie’, Mişcarea România Viitoare, Sindicatul Politic ‘Fraternitatea’, Uniunea Mondială a Românilor Liberi), formează Convenţia Democratică din România (CDR), alianţă ce viza cucerirea puterii politice printr-o strategie comună la viitoarele alegeri locale şi generale. Primul Congres al partidului a avut loc în perioada 27-29 septembrie 1991, la Sala Mare a Teatrului Naţional. Cu acest prilej, au fost adoptate statutul şi programul şi au fost alese structurile de conducere: Delegaţia Permanentă, Comitetul de Conducere, Coordonare şi Control. Corneliu Coposu a fost ales preşedinte, Ion Diaconescu – prim-vicepreşedinte, Valentin Gabrielescu, Ion Raţiu, Gabriel Ţepelea, Cicerone Ioaniţiu, Ioan Bărbuş, Ilie Păunescu, Şerban Ghica – vicepreşedinţi. Congresul PNŢ-CD din 19-21 ianuarie 1996 a avut ca principal obiectiv alegerea preşedintelui, în urma decesului liderului Corneliu Coposu, pe 11 noiembrie 1995. Biroul de Conducere, Coordonare şi Control (BCCC), rezultat în urma alegerilor, era format din: Ion Diaconescu – preşedinte, Gabriel Ţepelea – prim-vicepreşedinte, Radu Vasile – secretar general, Nicolae Ionescu-Galbeni, Ion Raţiu, Mircea Ciumara, Vasile Lupu, Ulm Spineanu, Remus Opriş, Mircea Popa Zlata şi Sorin Lepşa – vicepreşedinţi. Congresul a adoptat Programul politic şi o rezoluţie privind viitoarea strategie politică a partidului. La alegerile din 3 noiembrie 1996, CDR (PNŢ-CD, PNL, PNL-CD, PER, PAR, FER) a obţinut 30,17% din voturile pentru Camera Deputaţilor şi 30,70% din cele pentru Senat, plasându-se pe primul loc.

PNŢ-CD, cel mai puternic partid din Convenţie, a trimisîn Parlament 83 deputaţi şi 27 senatori. Candidatul CDR la funcţia supremă în stat, Emil Constantinescu, a devenit preşedintele României, obţinând, pe 17 noiembrie 1996, în al doilea tur de scrutin, 54,41% voturi valabil exprimate. În guvernul de coaliţie CDR-Uniunea Social Democrată-UDMR, pe baza algoritmului negociat, PNŢ-CD a deţinut postul de premier, prin Victor Ciorbea (12 decembrie 1996-30 martie 1998) şi Radu Vasile (17 aprilie 1998-13 decembrie 1999), şi cele mai multe ministere. Pe 30 martie 1998, Victor Ciorbea şi-a înaintat demisia din funcţia de prim-ministru al României, cerere acceptată de preşedintele României, Emil Constantinescu. Fostul premier şi primar general al Capitalei părăseşte partidul, alături de un grup de membri şi formează o nouă formaţiune politică, Alianţa Naţională Creştin Democrată (ANCD), pe 17 aprilie 1999. Nici următorul prim-ministru al coaliţiei de guvernare nu şi-a dus mandatul până la capăt. Pe 13 decembrie 1999, BCCC al PNŢ-CD i-a retras sprijinul politic lui Radu Vasile. Revocat din funcţie de preşedintele Emil Constantinescu, premierul a refuzat să-şi dea demisia ‘din motive morale’ şi a format în interiorul partidului Grupul Popular de Reflecţie, pe 14 decembrie 1999. Două săptămâni mai târziu, pe 27 decembrie 1999, BCCC decide excluderea lui Radu Vasile din partid pentru încălcarea Statutului şi crearea unui ‘partid în partid’. PNŢ-CD renunţă la funcţia de premier, în favoarea unui independent, Mugur Isărescu, fostul guvernator al Băncii Naţionale a României, care primeşte votul de încredere al Parlamentului pe 21 decembrie 1999. În cadrul alegerilor parlamentare din noiembrie 2000, PNŢCD a participat în cadrul coaliţiei CDR 2000, alianţă electorală formată împreună cu Uniunea Forţelor de Dreapta, FER, Partidul Moldovenilor şi ANCD, procentele obţinute (5,29 % la Senat şi 5,04 % la Camera Deputaţilor) nepermiţându-i accesul în Parlament. În urma eşecului în alegeri, pe 27 noiembrie 2000 a fost convocat Biroul Naţional de Conducere al PNŢCD, pentru ‘a face o analiză responsabilă a modului în care s-a guvernat şi asumarea deciziilor guvernării’. Decizia acestei şedinţe s-a materializat în demisia celor 21 de membri ai Biroului Naţional de Conducere, printre care preşedintele PNŢCD, Ion Diaconescu, şi prim-vicepreşedintele Ioan Mureşan.

Pe 2 decembrie 2000, Forul Interimar de Conducere al PNŢCD a ales un Birou Interimar de Conducere (BIC), cu scopul de a administra sarcinile partidului până la Congresul din ianuarie 2001. Conducătorul acestuia a fost desemnat Constantin Dudu Ionescu, echipa sa fiind formată din: Radu Sârbu, Vasile Lupu, Bogdan Piţigoi – preşedintele studenţilor ţărănişti, şi Remuş Opriş. În perioada 19-21 ianuarie 2001, la Bucureşti, s-au desfăşurat lucrările celui de-al III-lea Congres Naţional al PNŢCD, ale cărui scopuri declarate erau restructurarea partidului, calmarea tensiunilor interne şi începerea procesului de construire a unei noi imagini a partidului. Preşedinte a fost ales Andrei Marga, învingându-i pe contracandidaţii săi Constantin Dudu Ionescu, Ioan Mureşan şi Floare Comşa. Au mai fost aleşi: Ion Diaconescu – preşedinte de onoare, Vasile Lupu – prim-vicepreşedinte, Cătălin Chiriţă – secretar general.

Pe 2 iunie 2001 este aprobată absorbţia Alianţei Naţionale Creştin Democrată (ANCD), condusă de Victor Ciorbea, acesta devenind preşedinte al Consiliului Naţional de Conducere al PNŢCD. Disensiunile din partid se acutizează. Pe 6 iunie 2001 preşedintele Andrei Marga îşi prezintă demisia, delegând prerogativele de conducere prim-vicepreşedintelui Vasile Lupu. Demisia sa a declanşat o adevărată bătălie pentru conducerea partidului, care a fost preluată, interimar, de Victor Ciorbea. Vasile Lupu şi Constantin Chiriţă sunt excluşi din partid, punând, la 8 martie 2002, bazele unei noi formaţiuni politice – Partidul Popular Creştin (PPC).

Pe 3 august 2001,Victor Ciorbea îşi lansează, la Teatrul Naţional din Bucureşti, moţiunea politică ‘PNŢCD – Forţa unităţii’ – pe baza căreia este ales preşedinte al partidului, la Congresul extraordinar din 14 august 2001. Ioan Mureşan este ales vicepreşedinte, iar preşedinte de onoare – Ion Diaconescu. Structurile de conducere ale partidului, Biroul Permanent de Conducere (BNC) şi Delegaţia Permanentă (DP), au fost mărite ca număr de membri, BNC – 25, iar Delegaţia Permanentă – 97. Congresul extraordinar din august 2001 a marcat împlinirea a 75 de ani de la înfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc. PNŢCD a fost reînscris la TMB, conform Legii 14/2003, prin Decizia Civilă nr. 11 din 26 mai 2003.

Pe 27 martie 2004, Delegaţia Permanentă a PNŢCD îl desemnează pe preşedintele partidului, Victor Ciorbea, drept candidat la Primăria Generală a Capitalei. Liderul PNŢCD anunţă candidatul partidului la Preşedinţia României: Constantin Timoc. Pe 28 iulie 2004, Comitetul de Conducere al Partidului Mişcarea Creştin Democrată (PMCD) a anunţat decizia de fuziune cu Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD).

Congresul extraordinar al PNŢCD din 7 august 2004 l-a ales în funcţia de preşedinte pe Gheorghe Ciuhandu, primarul Timişoarei. În moţiunea ‘Azi în Timişoara, mâine în toată ţara’, acesta şi-a propus revenirea PNŢCD în Parlament după alegerile din 28 noiembrie 2004, lucru care nu s-a întâmplat, partidul obţinând 1, 91 % din voturile valabil exprimate, la Senat, respectiv, 1, 85 % la Camera Deputaţilor.Gheorghe Ciuhandu, înscris în cursa pentru funcţia de preşedinte al României, a obţinut 1,9 % din totalul voturilor valabil exprimate, situându-se pe locul al cincilea.

Pe 5 februarie 2005, Consiliul Naţional de Conducere a PNŢCD decide printr-o rezoluţie ca partidul să-şi schimbe denumirea în Partidul Popular Creştin-Democrat (PPCD), în urma fuziunii cu Uniunea pentru Reconstrucţia României (URR), cu scopul realizării proiectului de unificare a forţelor creştin-democrate şi populare din România într-un singur partid, sub această denumire. Potrivit lui Gheorghe Ciuhandu, Partidul Popular Creştin Democrat avea ca obiective păstrarea tradiţiei şi istoriei PNŢCD, revitalizarea mişcării creştin-democrate şi populare, unificarea creştin-democrată în jurul PPCD precum şi adoptarea unui strategii de centru-dreapta, anticomuniste. Rezoluţia schimbării numelui este adoptată, cu 947 de voturi pentru, 24 împotrivă şi 11 abţineri, în cadrul Congresului extraordinar al PNŢCD din zilele de 5-6 martie 2005, desfăşurat la Palatul Parlamentului, în prezenţa preşedintelui Gheorghe Ciuhandu, a preşedintelui de onoare, Ion Diaconescu, a preşedintelui URR, Cosmin Alexandru, a reprezentanţilor Partidului Popular European.

Noua denumire a PNŢCD este respinsă de Curtea de Apel Bucureşti pe 30 mai 2005. Aceasta decide ca denumirea de PPCD să aparţină alianţei politice Polul Popular Creştin Democrat formată din Partidul Blocului Naţional Democrat şi Partidul Creştin Democrat. În zilele de 11 şi 12 noiembrie 2005, s-au desfăşurat la Bucureşti reuniunile Biroului Permanent şi Biroului Naţional de Conducere ale PPCD. Pe 15 februarie 2006, Gheorghe Ciuhandu a efectuat o vizită în Germania, în decursul căreia liderul PPCD a avut întrevederi cu cancelarul german Angela Merkel, cu secretarul general al Uniunii Creştin Democrate (CDU), Ronald Pofalla, cu fostul cancelar federal Helmuth Kohl, cu reprezentanţi ai Bundestag-ului, ai Guvernului federal şi ai fundaţiilor ‘Konrad Adenauer’, ‘Hanns Seidel’ şi ‘Friedrich Ebert’.

O nouă fuziune prin absorbţie, de data aceasta între PNŢCD şi Uniunea Creştin Socială (UCS), are loc în ziua de 18 martie 2006. Pe 31 martie, Gheorghe Ciuhandu, preşedintele PNŢCD, este prezent la lucrările congresului PPE, unde afirmă că păstrarea statutului Partidului Democrat (PD) de observator la Partidul Popularilor Europeni (PPE) este cel mai nimerit în momentul de faţă, având în vedere că PD nu a respectat recomandările PPE de apropiere de formaţiunile româneşti deja asociate PPE. Pe 11 septembrie 2006, este anunţată revenirea la vechiul nume, de Partid Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, acţiune motivată de nevalidarea prin sentinţă definitivă, de către Tribunalul Municipiului Bucureşti, a schimbării numelui în PPCD. PNŢCD este membru al Partidului Popular European şi al Internaţionalei Creştin Democrate.

Anunțuri

Sub vraja zilei de 10 Noembrie 1928

August 13, 2010

Ziua partidului naţional-ţărănesc, a fost ziua aniversării ceasurilor înlăturătoare de nori grei, năruiţi de guvernarea liberală asupra acestor meleaguri, sfinţite de Pronia cerească. A fost mijirea aurorii perioadei înălţătoare de spirit,  pentru orice suflu românesc, care a trăit şi trăieşte cu ochii deschişi şi… vrea să înţeleagă… A fost clipa cimentării definitive a unităţii noastre  naţionale, săvârşită de cel mai genial om politic al Neamului românesc, de dl. Iuliu Maniu, in care ţara şi-a găsit însfârşit echilibrul tămăduitor, respectându-se de acum înainte imperativele  istoriei, neglijate până în clipa agregării guvernului de faţă, atât de înţelepciunea înaltei Regenţe, cât şi de întreg Poporul român. Uluitoare a fost prăbuşirea elicei politice brătieniste, ce nu-şi va putea procura încurând posibilitatea de polarizare a forţelor. Cercurile depresive, ce ţineau încătuşate braţele dornice de  muncă, sufletele setoase de adevăruri, ordine şi linişte, au fost desfăcute, ca de o mână magică. Şi lumina potolitoare de întuneric, se prelinse din toate  ungherele ţării. Lumea, începu să vază deosebirea dintre răul trecut şi binelei actual, căci noroaiele, ce acopereau temeliile vieţii noastre naţionale : „cinstea” şi „omenia”, dispărură, ca de arşiţă caniculară.  Apoi, micşorându-se cu’ncetul febra uriaşă, în care se sbâtu un întreg deceniu acest colţ de raiu pământean, s’au ivit cele dintâi efecte ale remediilor, semănate de guvernul naţional-ţărănist în ogorul conştiinţei celor ce aşteptau cuprinşi de fiorii bucuriei sosirea solilordesrobirii cetăţenenşti, anunţând epoca de sacrificiu şi de mari fapte ale d-lui Iuliu Maniu, epoca constituţionalo -parlamentară, întrupătoare de idei autoritare. Iar acum, când ne-au găsit în faţa emoţionantei evocări a trecutului apropiat, trebue să aducem guvernului actual omagii nepregetate pentru bilanţul unui an de muncă măcinătoare de forţe, dar totuşi fer tilă, căci roadele ei exuberante, au culminat prin sfărmarea zăvoarelor porţii de trecere, la tot ce e bine, la tot ce nobilitează sufletele înlemnite de cangrena nedreptăţilor, la tot ce ridică faima, fericirea şi cinstea unei ţări, atât înăuntru, cât şi în afara hotarelor ei. Zi de mare însemnătate, zi de confirmarea din nou a întronării unui regim al celei mai pronunţate popularităţi, ce pătruns de focul de a-şi continua marea operă prin rezolvarea prudentă a exigenţelor timpului, va şti cum să înlăture orice piedici din cale.

Octavian Şireagu.

Ziarul „Chemarea”. Cluj. 24 noiembrie 1928

Prima perioadă de guvernare naţional-ţărănistă

Ianuarie 30, 2008

(10 noiembrie 1928-18 aprilie 1931)

La două zile după ce Regenţa i-a încredinţat mandatul de a forma guvernul, Iuliu Maniu a prezentat lista noilor miniştri şi a avut loc depunerea jurământului. În componenţa guvernului au intrat: Alexandru Vaida-Voievod (interne), Aurel Vlad (culte şi arte), Mihai Popovici (finanţe), Ion Mihalache (agricultură şi domenii), Virgil Madgearu (industrie şi comerţ), Gheorghe Gh. Mironescu (afaceri străine), Grigore Iunian (justiţie), Ion Răducanu (muncă, cooperaţie şi asigurări sociale), Nicolae Costăchescu (instrucţiune publică) ş.a.

Iuliu Maniu a dizolvat Parlamentul şi a fixat data alegerilor pe 12 decembrie la Cameră, respectiv 15-19 decembrie 1928 la Senat.

Ziarul „Dreptatea” scria: „Vremea în care libertăţile şi drepturile poporului românesc înscrise în legile ţării nu mai sunt literă moartă a sosit”.

Prima măsură de liberalizare a fost decizia Consiliului de Miniştri de ridicare a cenzurii, iar în regiunile aflate sub stare de asediu, desfiinţarea acesteia. S-au luat măsuri ferme pentru
respectarea legilor existente şi contra agitaţiilor comuniste antistatale.

Rezultatul alegerilor a relevat o victorie categorică a PNŢ: 77,76% şi 348 de mandate pentru Cameră, ceea ce a reprezentat cel mai bun rezultat înregistrat vreodată la alegerile din România, în condiţiile pluralismului şi ale democraţiei parlamentare. De reţinut şi faptul că aceste alegeri au fost cele mai corecte, naţional-ţărăniştii, deşi se aflau la guvernare, nu au admis ingerinţele administraţiei centrale sau locale în opţiunile alegătorilor. Ca urmare, nu s-a înregistrat nici un protest din partea partidelor învinse în alegeri, deşi rezultatul a fost pentru ele dezastruos (PNL, de pildă, a obţinut doar 13 mandate !).

Efortul principal al guvernului a fost îndreptat spre consolidarea economiei. Această acţiune a fost stânjenită de cea mai mare criză economică din lumea capitalistă (1929 – 1933), accentuată în ţara noastră de preţurile de dumping practicate de URSS.

Guvernul a acţionat în vederea stabilizării şi convertibilizării leului, cu reuşite remarcabile în condiţiile generale de criză.

Această realizare a fost însă condiţionată de numeroasele împrumuturi externe care au împovărat bugetul şi au diminuat avantajele obţinute prin participarea capitalului străin în diferite activităţi economice.

Legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice (din 16 martie 1929) şi Legea minelor (din 28 martie 1929) au demonstrat atât aplicarea politicii „porţilor deschise” capitalului strain, cât şi calea de instaurare a unei organizări bune şi rentabile.

O preocupare deosebită a guvernului a fost îndreptată spre rezolvarea problemelor ţărănimii. La 28 martie 1929, prin Legea cooperaţiei, s-a acordat autonomie şi s-a introdus autocontrolul în unităţile cooperatiste, consolidând, totodată, băncile populare. În vederea dezvoltării agriculturii, prin legi succesive s-au asigurat ţărănimii facilităţi la creditare.

La 2 august 1929, s-a legiferat vânzarea pe credit a uneltelor agricole, iar la 20 august 1929, prin Legea pentru reglementarea circulaţiei pământurilor cultivabile dobândite prin împroprietărire, s-a permis înstrăinarea acestora, fără formalităţi speciale.

Legea privind tariful vamal (1 august 1929) a fost adoptată, aşa cum a motivat Virgil Madgearu, „pentru protecţia intereselor economiei româneşti şi, în primul rând, ale agriculturii”.

Ansamblul acestei vaste opere legislative a relevat dorinţa şi preocuparea guvernului naţional-ţărănesc pentru o bună administrare a statului şi pentru ridicarea nivelului de viaţă al cetăţenilor. Criza mondială însă a determinat anumite sporuri de impozite şi introducerea (după 1 ianuarie 1931) a „curbelor de sacrificiu”, respectiv reduceri de salarii, însoţite de alte restricţii bugetare.

Alături de criza economică mondială, criza dinastică a provocat greutăţi deosebite guvernării naţional-ţărăniste. Întors în ţară în urma unui complot politico-militar, prinţul Carol, devenit Regele Carol al II-lea (8 iunie 1930), nu şi-a onorat promisiunile făcute lui Iuliu Maniu, constituind o „camarilă” prin care a încercat să-şi promoveze politica de instituire a unui regim de autoritate personală. În această situaţie, Iuliu Maniu a prezentat demisia guvernului (8 octombrie 1930). A urmat tot un guvern PNŢ, condus de Gheorghe Gh. Mironescu, care a rezistat, până în aprilie 1931, tentativelor regelui de discreditare a democraţiei parlamentare.

În politica externă, guvernul naţional-ţărănist a beneficiat de capacitatea şi prestigiul lui Nicolae Titulescu, personalitate de factură europeană, care a promovat o politică de alianţe: Mica Înţelegere (cu Cehoslovacia şi Iugoslavia), Tratatul de conciliaţiune şi arbitraj (cu Polonia), Protocolul de la Moscova etc., iar pentru descurajarea acţiunilor revizioniste: Înţelegerea Balcanică, Pactul pentru definirea agresiunii, Pactul Briand-Kellogg. Ales în două rânduri preşedinte al Adunării Generale a Societăţii Naţiunilor, Nicolae Titulescu a obţinut clauze avantajoase privind reparaţiile de război şi a câştigat „procesul optanţilor” cu reprezentanţii latifundiarilor maghiari.

Pe planul relaţiilor externe, s-a evidenţiat şi Virgil Madgearu, un adevărat lider al Blocului agrar est-european, alcătuit din Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Iugoslavia, Letonia, Polonia, România şi Ungaria, ţări pe care le-a reprezentat şi ale căror interese le-a susţinut la Adunarea Generală a Societăţii Naţiunilor.

Prima perioadă de guvernare naţional-ţărănistă s-a sfârşit la 4 aprilie 1931, o dată cu demisia cabinetului Gh. Gh. Mironescu, confruntat cu tendinţele tot mai autoritare ale Regelui Carol al II-lea.

La 18 aprilie 1931, Nicolae Iorga a format un guvern zis de „uniune naţională”, care în realitate reprezinta un guvern de „tehnicieni”. În alegerile care au urmat (1 iunie 1931), Partidul Naţional Ţărănesc a ocupat locul al doilea, cu 30 de mandate.

La 31 mai 1932, Nicolae Iorga a demisionat, confirmând dificultăţile economice insurmontabile de guvernare provocate de criza mondială şi recunoscând necesitatea guvernării monocolore, prin partide politice puternice.

Preluarea puterii

Ianuarie 29, 2008

 

Încă de la primul manifest (19 octombrie 1926), PNŢ şi-a proclamat hotărârea de a răsturna guvernul averescan şi a pune capăt oligarhiei liberale. În acest scop, a făcut apel la opinia publică: „PNŢ vă cere sprijin şi vă cheamă sub steagul său”.

 

În orientarea internă a criticat politica economică şi fiscală a averescanilor, care subordonau guvernul intereselor economice ale Partidului Naţional Liberal.

 

Partidul Naţional Ţărănesc a sprijinit politica externă de consolidare a alianţelor care urmăreau integritatea teritoriului României. Încercarea partidului averescan de a atrage PNŢ într-un guvern de uniune naţională a eşuat (decembrie 1926-ianuarie 1927).

 

Devenit dizident în partid, un grup condus de dr. Nicolae Lupu a părăsit PNŢ, a reînfiinţat Partidul Ţărănesc (19 februarie 1927) şi şi-a arătat disponibilitatea de a colabora cu Partidul Naţional Liberal.

 

Sub guvernarea liberală a lui Ion I. C. Brătianu, după o campanie electorală violentă, la alegerile din iunie 1927, Partidul Naţional Liberal a obţinut 61,69% din voturile alegătorilor (318 deputaţi, inclusiv cu prima oferită de legea electorală), iar Partidul Naţional Ţărănesc – 22,09% (54 deputaţi).

 

La 20 iulie 1927, a încetat din viaţă Regele Ferdinand, ceea ce avut drept urmare intrarea în funcţiune a Regenţei (prin „actul de la 4 ianuarie 1926” a fost anulat dreptul de succesiune la coroana României a principelelui Carol), întrucât moştenitorul tronului, Mihai, fiul lui Carol şi nepotul lui Ferdinand, era minor.

 

La 24 noiembrie 1927, a încetat din viaţă şi Ion I. C. Brătianu. Succesorul său la Preşedinţia Consiliului de Miniştri desemnat de Regenţă, Vintilă Brătianu, i-a propus lui Iuliu Maniu colaborarea, asigurându-i 45% din locurile din Parlament, ofertă neacceptată de către acesta.

 

În perioada ianuarie-martie 1928, s-au organizat adunări locale, judeţene şi provinciale în toată ţara şi s-a cerut Regenţei „îndepărtarea guvernului prezidat de Vintilă Brătianu, dizolvarea Parlamentului şi alegeri libere şi cinstite”. La 18 martie 1928, în urma unei manifestaţii în Bucureşti, la care au participat 40.000 de oameni, Iuliu Maniu a prezentat o moţiune la Palat. Întrucât Regenţa a amânat decizia privind demiterea guvernului liberal, PNŢ a hotărât retragerea din Parlament a propriilor deputaţi şi senatori, constituirea lor într-un for politic independent şi convocarea unei mari adunări naţionale la Alba-Iulia, simultan cu alte cinci întruniri organizate în oraşele Bucureşti, Brăila, Cernăuţi, Craiova şi Iaşi.

 

În ziua de 6 mai 1928, în sala teatrului „I. L. Caragiale” din Alba-Iulia, s-a desfăşurat al doilea Congres general al Partidului Naţional Ţărănesc, cu participarea a 677 delegaţi din toate judeţele ţării. Prin rezoluţia congresului, se cerea Regenţei demiterea guvernului liberal şi instalarea unui guvern naţional-ţărănist. În continuare, delegaţii s-au deplasat pe platoul cetăţii, unde erau adunate peste 100.000 de persoane.

 

Cu toată atitudinea sobră şi rezervată impusă de către Iuliu Maniu, spiritele s-au înfierbântat şi lumea prezentă a cerut să se pornească un marş spre Capitală. Conducerea partidului a reuşit să-i calmeze pe manifestanţi şi să-i determine să renunţe la ideea marşului.

 

Regenţa şi guvernul au ignorat avertismentul şi nu au reacţionat, deşi răsunetul intern şi
extern al manifestaţiei de la Alba-Iulia a fost extraordinar. În această situaţie, manifestaţiile antiguvernamentale s-au repetat săptămânal.

 

Situaţia financiară a ţării era dezastruoasă. Încercările lui Vintilă Brătianu de a obţine un credit în vederea stabilizării monetare, măsură aprobată de Parlament, s-au lovit de refuzul creditorilor străini. După demisia guvernului (3 noiembrie 1928), încercările Regenţei de a forma un guvern de uniune naţională au fost respinse de Iuliu Maniu, care a declarat că Partidul Naţional Ţărănesc îşi asumă întreaga răspundere a guvernării.

La 8 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a primit din parte Regenţei însărcinarea de a forma noul guvern.

Fuziunea

Ianuarie 28, 2008

Prima apropiere între Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc s-a produs în urma celor dintâi alegeri, din noiembrie 1919, de după Marea Unire, în care voturile unui electorat încă neorientat nu au scos din urne un câştigător cu majoritate absolută. Ca urmare, ambele partide au colaborat la guvernarea „Blocului Parlamentar”, ceea ce a creat o atmosferă favorabilă unificării ulterioare.

 

În perioada guvernării lui Averescu (13 martie 1920-17 decembrie 1921), ambele partide s-au situat pe poziţii apropiate, atât în Parlament, la dezbaterea legii agrare, cât şi faţă de evenimentele social-politice din ţară. Colaborarea în opoziţie a continuat şi sub guvernul liberal Brătianu.

 

La 10 februarie 1924, Partidul Ţărănesc a propus, într-o scrisoare adresată partidelor de opoziţie, crearea unui front unic. Partidul Naţional a acceptat propunerea „cu vie satisfacţie”.

 

La 1 iunie 1924, „Aurora”, oficiosul Partidului Ţărănesc, a anunţat că Delegaţia Permanentă a partidului, „găsind că principiile asupra cărora s-a convenit sunt potrivite pentru o bază de înţelegere între cele două partide”, a stabilit să înceapă contacte oficiale. Discuţiile au fost purtate în două etape:

 

  • Mihai Popovici – Virgil Madgearu;
  • Iuliu Maniu – Ion Mihalache.

 

S-a convenit un acord de fuziune (programul în 10 puncte) în baza următoarelor principii: garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, apărarea ţărănimii contra exploatării, dezvoltarea industriei alimentare, atragerea capitalului străin, ameliorarea condiţiilor de viaţă ale clasei muncitoare, cooperarea internaţională.

 

Dorind intens perfectarea fuziunii, Partidul Ţărănesc a fost de acord cu paritatea în conducere (câte 6 reprezentanţi) şi cu preşedinţia lui Iuliu Maniu. Totuşi, în calea unirii au apărut noi piedici care vor fi depăşite cu multe eforturi.

 

La sfârşitul lui ianuarie 1926, sub presiunea alegerilor comunale organizate de liberali (18-19 februarie 1926), între cele două partide s-a perfectat un acord de guvernare.

 

Victoria la limită a liberalilor în alegerile comunale şi apropierea terminării mandatului acestora au determinat demisia guvernului liberal (27 martie 1926), după elaborarea unei legi electorale viu criticată de opoziţie, deoarece prevedea o primă electorală pentru partidul care obţinea majoritatea relativă de peste 40% din voturi.

 

În pofida aşteptărilor opoziţiei, Regele Ferdinand a investit cu mandatul de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Averescu.

 

În aceste împrejurări, conducerile Partidului Ţărănesc şi a Partidului Naţional Român au ajuns la concluzia că nu au altă cale de urmat decât în direcţia unificării. Într-un congres extraordinar ţinut la 18 aprilie 1926, Partidul Naţional Român a adoptat „un călduros apel” adresat Partidului Ţărănesc pentru fuziune sau pentru încheierea unui cartel electoral.

 

Delegaţia Permanentă a Partidului Ţărănesc a hotărât (24 aprilie 1926) începerea urgentă a tratativelor pentru încheierea unui cartel electoral şi a amânat, după alegeri, discuţiile în vederea fuziunii, acceptată în principiu. În preambulul cartelului electoral se menţiona că fuziunea a rămas „o problemă a viitorului dorit apropiat”.

 

În alegeri (mai 1926), Blocul Naţional Ţărănesc, alcătuit de cele două partide, a obţinut 27,72% din voturi şi 69 mandate, liberalii 7,34% şi 16 mandate, Liga Apărării Naţional Creştine 4,76% şi 10 mandate, faţă de Partidul Poporului (de guvernământ) 52,09%, cu 292 mandate. Mandatele obţinute de Blocul Naţional Ţărănesc aparţineau 38 ţărăniştilor şi 31 naţionalilor.

 

În şedinţa sa din 10-11 iulie 1926, Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc a apreciat că este momentul ca fuziunea propusă de Partidul Naţional Român să fie realizată.

 

La 12 iulie 1926, Ion Mihalache a făcut cunoscută această hotărâre lui Iuliu Maniu, cu care a început tratativele încheiate printr-un acord deplin. În ziua de 26 septembrie 1926, Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional Român şi Comitetul Central Executiv al Partidului Ţărănesc au aprobat, în şedinţe separate, unificarea. Ostili fuziunii, Nicolae Iorga, la 28 septembrie, şi Constantin Argetoianu, la 6 octombrie, s-au retras din partid.

 

La 10 octombrie 1926, s-au ţinut în Bucureşti congresele partidelor: Partidul Naţional Român în sala „Transilvania”, iar Partidul Ţărănesc în sala „Amiciţia”. Ambele congrese au ratificat în unanimitate FUZIUNEA, ceea ce a constituit actul de naştere al noului partid: Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ). Imediat după fuziune a fost adoptat şi programul partidului.

 

Biroul de conducere al noului partid era alcătuit din şapte membri: Iuliu Maniu (PNR) – preşedinte; Ion Mihalache (PŢ), dr. Nicolae Lupu (PŢ), Alexandru Vaida-Voievod (PNR) şi Pavel Brătăşanu (PNR) – vicepreşedinţi; Virgil Madgearu (PŢ) – secretar general; Mihai Popovici (PNR) – casier.

 

Organizaţiile provinciale urmau să fie conduse de comitete care aveau în fruntea lor lideri naţionali în Transilvania şi Banat, ţărănişti în Basarabia şi Vechiul Regat, iar în Bucovina, provizoriu, pe Al. Vaida-Voievod şi Teofil Sauciuc-Săveanu.

 

Organizaţiile judeţene îşi decideau singure conducerea şi numai în caz de neînţelegere se recurgea la arbitrajul unei comisii mixte. Situat de comentatorii politici când la stânga, când la dreapta, în funcţie de unghiul în care ei înşişi se situau, Partidul Naţional Ţărănesc a avut covârşitorul merit că într-o perioadă de mari frământări sociale, menţinându-se pe poziţii ferme, a reuşit să polarizeze cea mai mare parte a tendinţelor populare, atrăgându-le pe calea echilibrului social şi asigurând stabilitatea ţării.

 

La un an după constituire, Partidul Naţional Ţărănesc s-a afirmat pe plan internaţional prin aderarea la Biroul Internaţional Agrar (cu sediul la Praga), ca urmare a răspunsului afirmativ al Comitetului de Direcţie al Partidului (21 noiembrie 1927) la invitaţia semnată de Antonin Švehla, prim-ministrul Cehoslovaciei, şi de Charles Mecir. Mihail Ghelmegeanu a fost desemnat reprezentantul PNŢ în relaţiile cu această organizaţie.

Partidul Ţărănesc

Ianuarie 28, 2008

Partidul Ţărănesc a corespuns, ca şi Partidul Naţional Român, unui climat social şi unor revendicări care îşi cereau rezolvarea. În prima parte a existenţei lor, aceste partide au luptat în numele unor majorităţi ale căror drepturi naturale şi politice nu s-au putut valida din cauza legislaţiei nedrepte ce dăinuiau în contradicţie cu evoluţia istorică, cu mentalitatea societăţii şi cu morala creştină.

 

În timp ce Partidul Naţional Român a militat pentru afirmarea politică şi naţională a poporului român, majoritar în Transilvania aflată sub stăpânire străină, Partidul Ţărănesc şi-a asumat sarcina de a emancipa clasa ţărănească majoritară, dar subjugată economic sistemului latifundiar din propria-i ţară.

 

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, învăţătorul Constantin Dobrescu-Argeş, conştient de mizeria în care se zbătea ţărănimea română, a reuşit să descătuşeze conştiinţele acestei categorii sociale. La 4 octombrie 1895, s-a întrunit un congres ţărănesc la Bucureşti, constituindu-se prima organizaţie politică proprie a ţărănimii, sub denumirea de Partida Ţărănească. Totodată, a fost adoptat un program care cuprindea idei foarte înaintate pentru condiţiile timpului. Din cauza unor uneltiri ale Partidului Naţional Liberal, sprijinitor al marilor proprietari funciari, Partida Ţărănească a fost nevoită să părăsească scena politică în 1899.

 

Promisiunile făcute soldaţilor-ţărani de Regele Ferdinand, în 1917, că vor fi împroprietăriţi după terminarea războiului şi vor avea drept de vot universal, au hrănit speranţele de viitor ale acestora şi le-au stimulat vitejia. Reflecţiile asupra acestor năzuinţe şi a modului de înfăptuire a lor l-au făcut pe învăţătorul Ion Mihalache din Topoloveni, căpitan în armata română, să afirme cu mândrie că Partidul Ţărănesc a luat fiinţă în „tranşeele de la Mărăşeşti”.

Ion Mihalache, credincios idealurilor sale de luptă pentru emanciparea ţărănimii, a demisionat din funcţia de preşedinte al Asociaţiei generale a corpului didactic primar şi a convocat o consfătuire cu caracter politic la Bucureşti, în ziua de 5/18 decembrie 1918. La întrunirea din str. Lipscani nr.80, au participat peste 160 de învăţători, preoţi şi săteni delegaţi ai federalelor băncilor populare din opt judeţe, care au pus bazele Partidului Ţărănesc. Orientarea politicosocială a partidului lăsa deschisă poarta pentru colaborarea cu muncitorimea oraşelor şi cu intelectualii neînregimentaţi politic.

Partidul Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, a fost socotit instrumentul de întărire a încrederii ţărănimii române în destinul ei şi „garanţia grabnicei şi sigurei curăţiri a relelor moravuri, adânc înrădăcinate în vechile partide politice”. Se cristaliza, astfel, primul Program al Partidului Ţărănesc. Abia constituit, partidul a polarizat în jurul său grupări sau cercuri social-culturale cu vederi democratice.

Adeziunea intelectualilor a crescut în continuare prin intrarea în rândurile partidului, în primăvara anului 1919, a lui Virgil Madgearu şi Ion Răducanu, precum şi a colaborării la oficiosul „Ţara Nouă” a unor scriitori marcanţi ca Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Victor Ion Popa, Dem. Teodorescu şi alţii.

 

Alegerile din toamna lui 1919, primele alegeri pe baza votului universal, au adus Partidului Ţărănesc o victorie care i-a depăşit aşteptările: 137 de mandate, din care 61 în Vechiul Regat, 72 în Basarabia şi 4 în Transilvania.

 

Hotărârea cu care a păşit guvernul la înfăptuirea reformelor, în special prin susţinerea proiectului de lege agrară întocmit de Ion Mihalache, şi înverşunarea opoziţiei Partidului Naţional Liberal, partid agreat de rege, a determinat căderea guvernului, la 13 martie 1920, a doua zi după demisia lui Mihalache.

 

Generalul Averescu a preluat conducerea noului guvern şi a câştigat alegerile desfăşurate în mai-iunie 1920, obţinând cu Partidul Poporului aproape jumătate din numărul voturilor şi 206 de mandate (numărul total al deputaţilor era de 369). Partidul Ţărănesc s-a afirmat ca principalul partid de opoziţie, însumând 44 de mandate (35 în Vechiul Regat şi 9 în Transilvania), faţă de cele 23 ale Partidului Naţional Român, 19 ale Partidului Socialist, 16 ale Partidului Naţional Liberal ş.a.

 

La 17-18 iulie 1921, la reuniunea Comitetului Central al Partidului Ţărănesc, o dată cu înscrierea dr. Nicolae Lupu în partid, grupul Halippa din Partidul Ţărănesc din Basarabia a aderat cu cei 11 deputaţi ai săi la partidul condus de Ion Mihalache.

 

În octombrie 1921, s-a constituit un Comitet Executiv al Partidului Ţărănesc în Transilvania, Maramureş şi Banat, astfel încât, la Congresul general al partidului din noiembrie 1921, cu excepţia Bucovinei (organizaţia din această provincie se va naşte în iunie 1922), Partidul Ţărănesc a întrunit reprezentanţi de pe tot întinsul ţării.

 

După demisia cabinetului Averescu şi eşecul guvernării de o lună de zile (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922) a lui Take Ionescu, în dorinţa întronării unei stabilităţi politice de orientare liberal-conservatoare, Regele Ferdinand a recomandat un guvern liberal, condus de Ion I. C. Brătianu, care a organizat alegerile din 1922. Acestea au marcat victoria Partidului Naţional Liberal (222 mandate), urmat de Partidul Ţărănesc (40 mandate) şi de Partidul Naţional Român (26 mandate).

 

Făcând abstracţie de inconsecvenţa electoratului, lipsit adesea de convingeri politice ferme, naţionalii şi ţărăniştii, ca şi mulţi oameni politici ai vremii, au recunoscut necesitatea creării unui partid politic puternic, care să constituie o contrapondere a puterii politico-economice oligarhice a liberalilor şi să asigure ţării o alternativă democratică.

 

Ca atare, fuziunea dintre Partidul Naţional Român şi Partidul Ţărănesc era previzibilă, deoarece ambele partide erau, în linii mari, exponente ale aceloraşi forţe sociale, fiind animate de aceleaşi idealuri politice. Răspândirea teritorială diferită, naţionalii în Transilvania, iar ţărăniştii în Vechiul Regat şi Basarabia, elimina rivalităţile personale locale şi pleda în favoarea unificării.

Partidul Naţional Român

Ianuarie 28, 2008

Începuturile Partidului Naţional Român (PNR) se regăsesc în istoria românilor transilvăneni, în lupta pentru drepturile lor legitime, individuale şi naţionale. Principiile pe care avea să fie mai târziu zidit PNR au fost enunţate de către Simion Bărnuţiu, la Blaj. Astfel, la 5/17 mai 1848, Adunarea Naţională de la Blaj a votat programul politic în 16 „punturi” al poporului român din Transilvania, care a stat la baza programului Partidului Naţional Român, printre care libertatea, egalitatea şi independenţa naţională, independenţa bisericii, asigurarea libertăţii individuale, înfiinţarea de şcoli româneşti de toate gradele ş.a.

 

Nevoia de închegare a unui partid românesc a fost impusă de încorporarea Transilvaniei la Ungaria (1865) şi de constituirea monarhiei bicefale austro-ungare (1867).

 

Partidul Naţional Român din Transilvania, exponent al tradiţionalei lupte naţionale, s-a constituit în anul 1869:

  • ○ la 26 ianuarie/7 februarie 1869, fruntaşii politici ai românilor bănăţeni, adunaţi la Timişoara, au întemeiat Partidul Naţional Român din Banat şi Ungaria, au hotărât să participe „activ”, adică şi electoral, la viaţa politică şi au ales în fruntea lor pe Alexandru Mocioni;
  • la 23-24 februarie/7-8 martie 1869, la Miercurea Sibiului s-a ţinut o conferinţă naţională a fruntaşilor politici ai românilor din Transilvania, în cursul căreia s-a constituit Partidul Naţional Român din Transilvania, sub conducerea lui Ilie Măcelariu, şi s-a adoptat „pasivismul” ca tactică politică, urmând ca partidul să se abţină de a participa la lupta electorală inegală din Austro-Ungaria, dar continuând lupta politică naţională.

 

După nici o lună de la înfiinţarea acestor partide, la 23 martie/3 aprilie 1869, autorităţile au interzis activitatea lor, pe motivul că nu pot exista „partide naţionale” (prima interdicţie a PNR).

 

Câţiva ani mai târziu, la 30 aprilie-2 mai/12-14 mai 1881, cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, întrunite la Sibiu, au hotărât unificarea Partidului Naţional Român din Banat şi Ungaria cu Partidul Naţional Român din Transilvania într-un singur partid, sub numele de Partidul Naţional Român din Transilvania, care a proclamat ca tactică de luptă politică „activismul”.

 

În zilele de 8-9 ianuarie/20-21 ianuarie 1892, fruntaşii Partidului Naţional Român (PNR) s-au întrunit într-o conferinţă extraordinară la Sibiu, alegând ca preşedinte al partidului pe doctor Ioan Raţiu. Totodată, s-a hotărât elaborarea unui „Memorandum” al românilor, adresat împăratului de la Viena, Franz Joseph. Memorandumul a susţinut revendicările românilor din imperiu şi a denunţat politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de guvernul de la Budapesta.

 

Împăratul Franz Joseph a refuzat să primească delegaţia „memorandiştilor”, iar semnatarii şi conducătorii acţiunii au fost trimişi în judecată.

Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj „procesul memorandiştilor”, în urma căruia 15 membri ai Comitetului Central al PNR, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare. La 16/28 iulie 1894, guvernatorul ungar a interzis activitatea Partidului Naţional Român, invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate (a doua interdicţie a PNR).

 

Răsunetul internaţional, favorabil „memorandiştilor” a făcut ca împăratul Franz Joseph să hotărască amnistierea acestora.

 

În baza noului program însuşit de partid la Congresul de la Sibiu (10/23 ianuarie 1905), a fost abandonată tactica „pasivismului”, fiind adoptată cea a luptei parlamentare – „activismul”. Drept urmare, fruntaşii partidului au candidat în alegerile din 1905, când au fost aleşi opt deputaţi români, iar în 1906 au obţinut 15 locuri de deputaţi în Parlamentul de la Budapesta, printre care Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod.

 

Tratativele duse de PNR cu primul-ministru al Ungariei, contele Tisza, pe baza programului adoptat la Sibiu, s-au izbit permanent de refuzul acestuia de a acorda românilor drepturile legitime solicitate. Tratativele s-au rupt definitiv la 17 februarie 1914, când PNR a respins categoric concesiile nesemnificative oferite de guvernul maghiar.

 

După începerea primului război mondial, guvernul Tisza a încercat, într-o primă fază, să obţină sprijinul populaţiei româneşti, solicitând liderilor politici să facă declaraţii de fidelitate faţă de Austro-Ungaria. La refuzul imensei majorităţi a conducătorilor români de a accepta acest demers, contele Tisza a trecut la contra măsuri, emiţând în iulie 1914 un număr de 33 de ordonanţe prin care se suprimau, parţial sau total, o serie de libertăţi cetăţeneşti: libertatea presei, a întrunirilor etc.

 

În faţa acestor acţiuni, pentru a-şi feri membrii de represiune şi pentru a nu se angaja faţă de guvern, Comitetul Executiv al PNR a hotărât, la începutul lui august 1914, să-şi suspende activitatea (a treia întrerupere a activităţii PNR).

 

La 14 septembrie 1914, într-o întrevedere cu Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voievod, contele Tisza a făcut ultima încercare de a obţine cooperarea românilor în schimbul unor concesii politice. Tentativa s-a soldat cu un eşec, iar ca măsură punitivă, pe baza Legii nr.18/1915 (a „trădătorilor de patrie”), Maniu a fost mobilizat şi trimis pe frontul din Italia.

 

În decembrie 1917, Comitetul Executiv al PNR a hotărât să-şi reia activitatea şi a stabilit Aradul, ca centru de decizie, şi „Drapelul” din Lugoj, ca organ de presă. În ianuarie 1918, acelaşi Comitet, întrunit la Budapesta, a decis să se pronunţe în Parlamentul maghiar pentru autodeterminare, pe baza celor 14 puncte enunţate de preşedintele SUA, Thomas Woodrow Wilson, la 18 ianuarie 1918.

 

În februarie 1918 urmează un val de represiune, cu arestări şi condamnări în faţa curţilor marţiale de la Viena şi Szegedin.

 

La 24 septembrie 1918, Comitetul Executiv al PNR a hotărât reluarea activităţii politice militante.

 

Un episod istoric semnificativ pentru acţiunea românilor transilvăneni, şi în special a lui Iuliu Maniu, s-a petrecut către sfârşitul primului război mondial, când armata austro-ungară intrase în descompunere. În întregul imperiu, naţiunile subjugate îşi cereau dreptul la o existenţă liberă şi civilizată. Ofiţerul (de rezervă) de artilerie Iuliu Maniu s-a hotărât să întreprindă un act temerar pentru a marca un pas spre independenţa românilor din Transilvania. S-a prezentat la Ministerul Armatei din Viena, cerând să fie primit de ministrul de război, generalul Steiner. Iuliu Maniu a solicitat să i se pună la dispoziţie un sediu în minister, oferind trupele române pentru asigurarea ordinii în Viena căzută pradă anarhiei. În urma unor consultări, generalul Steiner s-a văzut nevoit să satisfacă cererea lui Maniu care, cu ajutorul generalilor Boeriu şi Moga, a organizat o armată a românilor din Transilvania din efectivele aflate la Viena şi a restabilit ordinea în oraş.

 

În Transilvania, la şedinţa din 12 octombrie 1918 a Comitetului Executiv al PNR, ţinută în casa lui Aurel Lazăr din Oradea, cu participarea lui Gheorghe Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop şi Ioan Suciu, s-a decis exprimarea publică a hotărârii din ianuarie 1918. Ca urmare, Alexandru Vaida-Voievod a rostit, la 18 octombrie 1918, în Parlamentul de la Budapesta, „Declaraţia de autodeterminare a românilor din Imperiul habsburgic”, în conformitate cu principiul autodeterminării şi cu cel al egalităţii în drepturi pentru toate naţiunile.

 

Între 13 şi 15 noiembrie 1918, la Arad s-au purtat tratative între reprezentanţii guvernului Károlyi şi partea română. Respingând propunerile maghiare, la întrebarea deschisă a lui Jászi Oszkar, ministrul naţionalităţilor, „ce vor românii?”, Iuliu Maniu a răspuns: „Teljes elszakadast” (completă despărţire).

 

După eşuarea tratativelor cu reprezentanţii guvernului maghiar, Consiliul Naţional Român a hotărât convocarea Adunării Naţionale la Alba-Iulia.

 

La 1 decembrie 1918, în casina militară din Alba-Iulia s-au întâlnit 1.228 delegaţi din cele patru unghiuri ale ţării, din care 628 deputaţi ai cercurilor electorale româneşti din Transilvania şi Banat, restul fiind reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale, culturale, religioase, pedagogice, ai gărzilor naţionale, ai muncitorilor, femeilor, studenţilor. Delegaţii au adoptat Rezoluţia Unirii cu Ţara, visul de secole al naţiunii române. În numele Consiliului Naţional Român, Vasile Goldiş a citit această rezoluţie celor peste 100.000 mii de români, uniţi în suflet şi simţire, adunaţi pe platoul din cetate. Adunarea naţională a stabilit ulterior Marele Sfat Naţional, compus din 200 de membri aleşi şi 50 de membri cooptaţi. La 2 decembrie 1918, Marele Sfat a ales prima conducere româneasca a Transilvaniei, Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu.

 

În expunerea sa, Maniu a fundamentat juridic actul unirii şi a pus bazele unei politici a naţionalităţilor, magistral sintetizată în cuvintele:

 

„…Nu vrem să devenim din asupriţi asupritori”.

 

Consiliul Dirigent a funcţionat la Sibiu de la 2 decembrie 1918 până la 10 aprilie 1920, exercitând puterea în perioada de tranziţie şi adoptând măsurile cele mai indicate menite să ducă la integrarea Transilvaniei în România.

 

Primul act de integrare a fost trimiterea în guvernul central de la Bucureşti a trei reprezentanţi ai Transilvaniei: Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş.

 

În alegerile parlamentare de la începutul lunii noiembrie 1919, Partidul Naţional Român a obţinut 199 de mandate din 205 atribuite Transilvaniei (numărul total al deputaţilor în întreaga ţară era de 568).

 

La 25 noiembrie 1919, după alegeri, s-a constituit „Blocul Parlamentar” al reprezentanţilor mai multor partide: Partidul Naţional Român, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina, Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat, Partidul Ţărănesc din Basarabia şi Partidul Naţionalist-Democrat al lui Nicolae Iorga. S-a format un comitet de conducere din care au făcut parte Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Paul Bujor, Ion Borcea, Ion Mihalache, Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa, Nicolae Iorga ş.a. S-a elaborat programul noului guvern, constituit la 1 decembrie 1919, sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voievod.

 

Componenţa eterogenă a guvernului a generat frământări care nu i-au permis să promoveze reforme importante, iar opoziţia liberalilor şi reţinerea suveranului în acceptarea proiectului de lege privind împroprietărirea ţăranilor a determinat demisia întregului cabinet Vaida (13 martie 1920). Astfel s-a încheiat guvernarea „Blocului Parlamentar”, expresie a tendinţelor de aşezare a vieţii politice româneşti pe baze democratice, în cadrul statului naţional unitar român.

 

Organizate de guvernul generalului Alexandru Averescu, care dizolvase Consiliului Dirigent (decretul din 2 aprilie 1920), alegerile din mai-iunie 1920, după o campanie electorală exercitată „în forţă” de către Partidul Poporului, condus de general, au avut drept rezultat înfrângerea PNR. Acesta a obţinut doar 23 de mandate din 121 de candidaturi depuse.

 

Consfătuirea „Comitetului celor 100”, ţinută în 26-27 mai 1921 la Cluj, a hotărât menţinerea organizării existente în cadrul PNR, dar a autorizat Comitetul Executiv să ducă tratative de fuziune cu alte partide cu vederi politice apropiate.

 

Alegerile organizate de liberali (1-11 martie 1922), au adus Partidului Naţional Român o nouă înfrângere, experienţă care a impus ideea fuziunii PNR cu un partid din Vechiul Regat. Până la marea fuziune din octombrie 1926 cu Partidul Ţărănesc, Partidul Naţional Român a absorbit, în noiembrie 1922, Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu (decedat în iunie 1922), apoi, în 1923, grupul Pelivan, compus din liberali basarabeni, şi, în martie 1925, Partidul Naţionalist al Poporului, condus de Nicolae Iorga şi Constantin Argetoianu.

Introducere

Ianuarie 28, 2008

Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat este expresia politică, organizată, a două principii – forţă ale tradiţiei istorice româneşti: ideea afirmării independenţei naţionale şi ideea realizării dreptăţii sociale.

În vremurile moderne, partidele care au cuprins în programele lor în proporţii diferite, – în funcţie de condiţiile istorice concrete -, cele două principii amintite au fost Partidul Naţional Român din Transilvania şi Partidul Ţărănesc din Vechiul Regat. Prin fuziunea lor în toamna anului 1926 a luat fiinţă Partidul Naţional Ţăranesc care, în scurt timp, a devenit cel mai puternic partid democrat din România.

Ceea ce trebuie subliniat când vorbim despre continuitatea de la Partidul Naţional Ţăranesc la Partidul Naţional Ţăranesc Creştin Democrat este realitatea ei, în pofida vicisitudinilor impuse de opoziţia statornică faţă de patru dictaturi, dintre care cea comunistă, de peste patru decenii, s-a manifestat cu o duritate fără precedent în trecutul poporului român.