Capacitatea statului nostru de a se adapta la condiţiunile crizei actuale

de Petre Ţuţea, 1931

Piedicile care se opun — şi s-au opus la această adaptare

Credem că dacă s-ar aduna la un loc cărţile, studiile de revistă şi gazetele numai în ceea ce priveşte capitolul tragic al crizei economice actuale s-ar putea crea o bibliotecă de proporţii colosale — plină de prăpăstii colosale! Un dozaj empiric şi cantitativ al circumstanţelor de fapt în care s-a desfăşurat criza, a întunecat judecata limpede şi a exclus omul din sfera combinaţiilor economice ca o cantitate neglijabila. Omul, privit în aspectele lui sufleteşti şi morale a interesat pe cercetătorul liberal al zilelor noastre numai în măsura în care el ar putea deveni un element turburător de ordine, periculos pentru aşezările de lungă tradiţie istorică. De aceea criza actuală a produs o adevărată panică, o confuzie generală şi-o dezorientare deprimantă. Unii socotesc că ne găsim în prezenţa unei crize de guvernare sau mai precis, viaţa noastră colectivă şi individuală s-ar desfăşura în cadrul unui mecanism funcţional al vieţii de stat, perimat, astăzi în contradicţie cu interesele generale. Explicaţia aceasta pare seducătoare şi de aceea ne vom opri o clipă asupra ei. In ce constă defectuozitatea mecanismului vieţii de stat, după protagoniştii ordinei sociale şi juridice existente? În parlamentarismul democratic! Toate creaţiile raţionalismului revoluţionar francez au avut o singură virtute: au pulverizat principiul unităţii vieţii de stat în concepţiunea ei romană.

Principiul separaţiei puterilor în stat, corolar al vieţii democratice a creeat o samă de funcţiuni politice inutile, ba chiar costisitoare: organele colegiale şi elective locale, parlamentul, partidele politice (asociaţii libere în vederea unui scop politic ideal) toate acestea stimulând şi menţinând o atmosferă de provizorat şi de nesiguranţă prin dărâmarea principiului continuităţii operii de guvernare.

Să fie oare adevărat? Criza prin care trecem să fie oare produsul conflictelor politice neîntrerupte sau are cauze mai adânci? În orice caz ni se pare stranie lupta în contra ordinei politice existente, pornită tocmai de aceia care sunt fructul copt al acestei înjghebări. Sau burghezia intelectuală, seismograful precis al împrejurărilor în care ne zbatem, crede că societatea capitalistă şi-a atins apogeul şi pentru a împiedica declinul brusc are nevoie de forţa statală pusă în
serviciul ei, chiar cu sacrificiul drepturilor ei politice? In societatea democratic-burgheză luptele politice dintre partide sunt simpatice jocuri de copii (este drept că uneori aceşti băieţi sburdalnici umblă cu focul şi de aceea au nevoie de un pedagog înţelepţ) fără răsfrângeri puternice în ordinea soeial-economică. Nu trebuie să fi filozof ca să remarci că orice partid care ameninţă eu răzmiriţa în opoziţie, când ajunge la putere se converteşte brusc la disciplina ordinei, devenind cel mai pasionat apărător ale aşezărilor ei fundamentale. Singura lor valoare programatică constă în a servi drept supapă de siguranţă, prin fluturarea permanentă a iluzii de progres social şi economic. Şi este mult, foarte mult acest lucru. Mişcările politice ale veacului al XIX-lea au atenuat stringenţa revendicărilor sociale până la complecta lor anihilare. Cascadele triumfurilor politice au coincis cu acele destinderi necesare, operate în sânul masselor agitate. Partidele politice schimbă figurile de şah ale păturii suprapuse şi prin năruirea unor patrimonii particulare se nasc alte patrimonii de acelaşi soi, aşa că echilibrul social economic nu suferă nici o modificare structurală esenţială.

Pentru aceste motive nu înţelegem noi prigoana fără rost în contra partidelor politice, aceste inofensive instrumente de aparentă aerisire.

Criza existentă are însă cauze mult mai adânci şi fără o curajoasă analiză şi expunere a lor, nu-i posibilă găsirea remediilor. Fenomenul economic se desfăşoară într’un mediu natural, social şi moral, mai ales moral, ultimul factor fiind astăzi de o importanţă covârşitoare. Cele mai bune măsuri rămân ineficace, atâta vreme cât egoismul individual va guverna acţiunile noastre economice, atâta vreme cât progresul insului va fi condiţionat de acumularea prin indiferent ce mijloace a unui patrimoniu bine rotunjit. In societatea noastră românească politicul este expresia fidelă a structurii social-economice tradiţionale, fără putinţa de a putea modifica structural aşezările noastre de bază. Proprietatea individuală, în toate formele ei, până la complexa şi necontrolabila societate anonimă constituie un nucleu central al vieţii de toate zilele. Singura preocupare a guvernantului este salvarea patrimoniul individual sau vorbind techniceşte a întreprinderii economice mari şi mici, fiind credinţa generală că de prosperitatea întreprinderii individuale depinde progresul general al societăţii.

Partidul naţional-ţărănesc a făcut un pas mai departe în ceeace priveşte apărarea întreprinzătorului: dela economia naţională închisă, propovăduită de aşa zişii reprezentanţi ai burgheziei noastre, s-a trecut la economia din ansamblu european, prin cercetarea debuşeelor şi stabilirea de relaţii comerciale normale cu celelalte popoare de care ne-am putea eventual lega prin interese economice. S-a ţinut cont cu un cuvânt de principiul interdependenţii, care în condiţiile actuale ale economiei sociale nu se mai poate dispreţui fără daune considerabile pentru economia noastră naţională. Cu toate acestea centrul de gravitate al preocupărilor a rămas clasicul întreprinzător, presupus ca motorul acţiunilor economice fecunde. Aceasta, chiar când noi, naţional-ţărăniştii i-am limitat profitul personal. Etica economică capitalistă, n-a suferit deocamdată remanieri fundamentale. Ne-am izbit însă de un mare neajuns: solidaritatea ginţilor, după atâta anarhică întrecere în domeniul producţiei a venit prea târziu, şi chiar astăzi este discutabilă, date fiind asperităţile şi frecările dintre noroade. Tendinţa de armonizare a intereselor diferitelor categorii sociale şi a intereselor statelor între dânsele, se împiedecă de mentalitatea îngustă a întreprinzătorului, această cheie de boltă a regimului capitalist. Etica „omului economic şi democratic” a rămas în urma exigenţelor vremii, iar partidele politice care reprezintă un grup sau altul social nu pot fi învinuite, întrucât ele nu sunt altceva decât exponente ale intereselor grupurilor reprezentate. Statul în forma şi prin preocupările sale actuale nereprezentând decât puterea politică, este incapabil de a se adapta la condiţiile crizei, soarta ordinei politice şi sociale fiind în mâna miraculosului întreprinzător. Tardieu, Poincaré, Briand, Albert Thomas pentru a nu lua spre exemplificare decât figuri din opulenta republică franceză se întâlnesc când este vorba de soluţionarea crizei economice actuale pe acelaşi plan programatic: salvarea întreprinzătorului. Prin ce mijloace? Atâta vreme cât va dura criza de consumaţie j până la restabilirea echilibrului între producţie şi consumaţie prin epuizarea stocului de mărfuri depreciate prin supraproducţie, statul este dator  să intervină cu măsurr menite a apăra patrimoniul particular: prin construirea unor lucrări de utilitate publică şi anume: căi ferate, drumuri,  poduri, fortificaţii permanente, înzestrarea armatei cu armament şi muniţii, construcţii edilitare, dând astfel de lucru marilor întreprinderi.  În modul acesta se vor putea întrebuinţa în mod folositor braţele de muncă libere şi se va înviora ritmul economiei naţionale. Care sunt mijloacele prin care statul îşi va putea procura capitalul financiar necesar unor asemenea mari investiţii? Aici se complică problema. Pe cale pur fiscală? Aici ne izbim de limitele venitului naţional. Pe calea împrumuturilor de stat? Trăim într-o epocă de marasm economic general. Fiecare stat este redus la propriile sale forţe, iar criza deşi mondială, se deplasează ca soluţii pe terenul economiei naţionale. Atunci? Cum vedem, soluţiile, preconizate aiurea şi care stăpânesc şi cercurile noastre conducătoare sunt nesatisfăcătoare. Pentru ca intervenţia statului să fie eficace, adică pentru a salva societatea şi statul din impasul în care se află este necesară o trecere de la economia liberă la economia dirijată după un plan de ansamblu, în care rolul întreprinzătorului individual să cadă pe planul al doilea.

În orice caz, alături de acest întreprinzător se va impune cu necesitate apariţia în viaţa economică a unui nou şi mare întreprinzător: statul. Este singurul mijloc economic prin care puterea superioară politică îşi va putea procura mijloacele necesare unei intervenţii eficace, putând astfel influenţa ritmul economiei colective. Nu trebuie să sperie pe nimeni acest pluralism de regimuri economice în sânul aceleiaşi societăţi, el existând în stare embrionară astăzi, la noi mai ales, acesta fiind sensul care se desenează pentru economia viitorului. De la Statul ,,paznic de noapte” cum l-a caracterizat Lassalle, se va trece uşor la statul întreprinzător, silit de noile împrejurări să pună în valoare toate bogăţiile naturale ale solului şi subsolului, acolo unde întreprinzătorul particular este lipsit de mijloace. Munca organizată a tuturor forţelor libere va juca un rol preponderent şi va suplini de multe ori lipsa capitalului. În bilanţul economic al întreprinderilor statale, natura cu bogăţiile ei va fi socotită ca un element economic care trece dincolo de negocierile mercantile. Este pregătit statul român pentru o astfel de îndrăsneaţă întreprindere? Să scruteze fiecare propria sa conştiinţă sondându-şi resorturile generozităţii, idealismului şi ideii de sacrificiu care-i stăpînesc sufletul. O epurare morală nu poate veni de jos decât în mod normal şi lent arareori prin izbucniri revoluţionare organizate şi de durată de sus prin întrebuinţarea violenţei concretizată în sancţiuni drastice şi necruţătoare pentru îndărătnici şi saboteuri şi în limitarea profitului personal în favoarea obştei pentru conducătorii întreprinderilor publice economice. Va fi mult de lucru în ţara aceasta cu moravuri pestriţe, unde tronează incuria, diletanismul şi acel spirit înrăit de rentier comod, dornic de o ieftină căpătuială fără să simtă oboseala efortului în faţa împrejurărilor vitrege. Prea mult a durat epoca fanarioţilor şi prea mult s-au înrădăcinat în obiceiurile noastre metodele tancretine şi porceşti de acumulare a bogăţiilor.

Burghezia română câtă brumă s-a închegat, s-a format prin frustrarea averilor publice, discreditând şi pulverizând neîntrerupt autoritatea economică şi financiară a statului. Efectele morale ale activităţii politice a partidelor burgheze de peste o jumătate de veac, le trăim astăzi în toată realitatea lor tristă. Şi discutând chestiunea obiectiv, nu li se poate imputa nici o vină, ele reprezentând o mentalitate social-economică nenorocită. Piedicile care s-au opus şi opun adaptării statului nostru la criza de astăzi sunt de natură morală. Când vom învinge în noi pofta de câştig nejustificat nici de legile economii nici de cele morale, statul îşi va putea începe activitatea sa fecundă. Va fi oare cu putinţă? Să aşteptăm în linişte desfăşurarea evenimentelor şi fiecare dintre noi să-şi pregătească conştiinţa pentru vremurile noi.

O societate nouă îşi anunţă titlurile de legitimă moştenire la succesiunea societăţii existente. Va fi bună? Depinde de modul cum tălmăceşti şi înţelegi ritmul devenirii istorice. Tendinţa vieţii este spre stabilirea unui acord între putinţa de mişcare şi rodnică acţiune şi placere interioară a existenţii. Iluzia perfecţiunii acestui acord constituie adevărata forţă dinamică a istoriei şi progresului.

Naţional-ţărănism

de Petre Ţuţea, 1931

Interesul specific ţărănimii consumatoare se confundă aci cu interesul general al societăţii şi este cea mai perfectă chezăşie a evoluţiei către formele sociale superioare pe bazele democraţiei şi civilizaţiei. (Virgil Madgearu, Ţărănismul)

Guvernul naţional-ţărănesc este susupus celor mai variate observaţiuni critice. Adversarii propriu zişi ai partidului naţional-ţărănesc, consideră această sumară şi scurtă activitate guvernamentală ca expresie integrală a programului de înfăptuiri ale actualului guvern.

Se înşală. Conducătorii partidului au avut în vedere două mari principii de guvernare: principiul continuităţii pe deoparte şi respectul legilor variaţiei pe de altă parte. Aceasta însemnează după o minte înţeleaptă, că întreg sistemul de legiuiri ţărăniste; economice, financiare, agrare, etc., nu sunt decât o infimă parte dintr’un vast program care se va înfăptui în viitor. E copilăresc lucru să crezi, că activitatea legislativă de doi ani poate încorpora întreg programul de guvernare al unui tânăr şi viguros partid. O lungă şi treptată devenire va lega soarta ţării de soarta acestui partid şi după cum vom defini mai jos sensul nouii democraţii, vom putea desprinde senzul desvoltării istorico-sociale a României viitoare.

Fiecare clasă socială are o concepţie proprie asupra marilor probleme care frământă societăţile omeneşti. La fel şi în ceeace priveşte marea problemă a democraţiei. Privind aspectul social şi politic al ţării romaneşti desprindem atât din lupta ideologică cât şi din lupta, pragmatic-politică următoarea fundamentală distincţie cu privire la modul de vedere
în această importanţă problemă între liberali şi naţional-ţăranişţi.

Fiecare din aceste două partide admite principiar preponderenţa intereselor unei clase sociale faţă de celelalte.

… Evident că naţional-ţărăniştii afirmând programatic, iar liberalii prin fapte concludente. Cum concepe însă doctrinarul liberal democraţia? El o concepe ca o vagă, formulă libertară, atât de generală încât scapă oricărei definiţii. precise. Toate încercările liberale de a o defini sunt caracterizate printr-o dulceagă metafizică jurisdică din care se alungă voit elemente real-sociale.

Întregul organism social se prezintă astfel într-o incoherenţă şi instabilitate deprimantă. Noţiunea de stat de asemeni scapă oricărei definiţii precise. Este definit ca o organizaţie socială aparte, născută prin diferenţiere istorică şi menită a menţine echilibru între clasele componente ale unei societăţi organizate. De aci statul apare ca o stearpă forţă de echilibru, rolul său creator fiind redus la minimum. Ca o consecinţă directă a acestei concepţii de stat ni se oferă o serie întreagă de paradoxe politico-sociale.

Statul decretat prost gospodar din partea celor cari îl gospodăresc, interdicţia oricărei imixtiuni în patrimoniul individual şi totuşi intervenient şi aspro protector al detractorilor săi, etc. Cum înţeleg naţional-ţărăniştii democraţia şi apărarea în mod preponderent a intereselor rurale? Democraţia în noua orientare încadrează personalitatea în domin ţara aceasta de sdrobitoarea majoritate a păturii rurale. In acest sens eliminăm din definiţia noastră elementele contradictorii, prin limitarea intereselor celorlalte clase la justa lor valoare în raport direct proporţional cu numărul şi cu forţa productivă a fiecărei clase.

Actualul partid dela cârmă introduce un element moral şi de echitate pentru prima dată în viaţa publică a statului românesc. Drumul democraţiei româneşti sau mai exact ţărăneşti ne indică drumul evoluţiei noastre sociale de aci înainte. Sdrobitoarea majoritate a clasei ţărăneşti va fi factorul determinat în repartiţia valorilor materiale; iar desvoltarea morală şi intelectuală a acestei importante forţe sociale va schimba întreaga fizionomie a societăţii româneşti. Dela democraţia pură, la democraţia reală, avem de parcurs un drum plin de piedeci neprevăzute.

Totuşi, idealul nostru rămâne aeelaş. Realizarea integrală a postulatelor democratice, generalizarea cooperaţiei în toate domeniile vieţi sociale cu sinceritatea şi generozitatea ce caracterizează un sincer democrat, organizarea sistematică şi dreaptă a muncii social-utile, cu recompensele corespondente forţelor productive ale fiecăruia, transformarea statului steril în stat creator, singur în stare a da expresie organizată raportului de forţe care compun grupul social, etc., etc.

Toate aceste principii reclamă o lungă perioadă de guvernare democratică, din care sistemul legiuirilor
naţional-ţărăniste după cum spus mai sus nu sunt decât un crâmpeiu.

Apologeţii democraţiei pure, armoniei sociale, ai statului metafizic, încearcă zi de zi a ne prinde în vulgara horă a rotativei, pentru a readuce la viaţă cu ajutorul forţei noastre aeelaşi stupid politicianism al veacului trecut croit din compromisuri şi târgueli lăptoase.

Atentatul contra lui Coposu, protejat de Poliţie

● Jurnalul Naţional: Cum aţi ajuns în anturajul lui Corneliu Coposu? Eraţi la începutul lui 1990 antrenor de canotaj la Dinamo…

Mişu Barcan: Eram prieten cu un antrenor de scrimă, tot de acolo, Marius Lupuţiu. El avusese o tradiţie de familie naţional-ţărănistă, se înscrisese în partid. M-a rugat să-i ajut în campania electorală şi aşa am ajuns să-l însoţesc pe domnul Coposu prin ţară. Ştiam de la bunici şi părinţi câte ceva despre Iuliu Maniu şi PNŢ, aşa că nu m-au convins greu. Era în aprilie 1990 şi eu aveam zece zile libere, după un campionat de fond la Timişoara. Am mers cu dl Coposu, dl Ioan Bărbuş, dl Ion Diaconescu, dl Ioan Lup prin Transilvania, a fost o campanie grea. FSN-ul de atunci mobiliza oameni să facă scandal, după ce îi îmbăta în prealabil. La Şimleul Silvaniei ne făcuseră o contramanifestaţie cu bătăuşi beţi, mulţi aduşi din alte locuri. Voiau să ia cu asalt căminul cultural unde ne ţineam adunarea de campanie.
Eu, ca fost sportiv la Dinamo, aveam mulţi colegi care ajunseseră pe poziţii importante la Poliţie sau serviciile speciale. Fusesem avertizat de unul dintre ei, care lucra în zonă, că se pregătesc violenţe. Poliţia ne-a scos pe o uşă din spate şi am evitat contactul cu feseniştii agitaţi. La Bădăcin, nu au vrut să ne primească să vizităm casa lui Iuliu Maniu, transformată în cămin de oligofreni, cu toate că anunţaserăm autorităţile că venim. Am fost şi la presupusul mormânt al lui Iuliu Maniu, fuseseră aduse de la Sighet şi înmormântate nişte oseminte, dar domnul Coposu avea dubii asupra lor, credea că sunt ale unei femei, de fapt.

La toate mizeriile şi ameninţările din campanie domnul Coposu reacţiona foarte calm, relaxat, avea experienţa alegerilor din 1946. Nu îşi ieşea niciodată din fire, nu i se schimba fizionomia în situaţii grele. Afişa aceeaşi atitudine faţă de toată lumea şi nu l-am auzit niciodată ridicând tonul.

Discuta la fel de firesc şi cu Jacques Chirac (partidul RPR din Franţa ne-a ajutat mult şi am asistat la întâlniri Coposu – Chirac), şi cu ultimul membru al PNŢCD. După campanie, m-a chemat la o cafea şi o ţigară şi mi-a propus să devin secretarul lui particular. Am acceptat, rugându-l să mă păsuiască un timp, să-mi lichidez gestiunea de la Dinamo şi să mă consult cu familia. Am devenit salariat cu carte de muncă al PNŢCD, ca director de cabinet. Nu regret că am lăsat antrenoratul pentru domnul Coposu. Cât am lucrat cu dânsul nu l-am simţit drept şef, ci ca pe un prieten.

● Spuneaţi despre Chirac. Avea domnul Coposu o cotă bună în exterior, era cunoscut pe plan european?

Da, fiindcă luase legătura cu ţărănişti exilaţi, încă din 1990, care vorbiseră cu partidele de centru-dreapta din ţările în care se aflau. Erau Serdici la Londra, fostul ministru Emil Ghilezan în Italia, profesorul Cornel Petrassievici în SUA. Datorită ultimului a trimis şase tineri în primă fază la masterat în SUA. A ajutat mulţi tineri din partid să meargă la doctorate şi masterate afară, azi ei sunt pe tot eşichierul politic sau în zona de afaceri.

Ajunsese în relaţii bune cu Margaret Thatcher. Când am fost cu el la congresul Partidului Conservator, a fost impresionant. Când am intrat în sală, i-au proiectat fotografia pe un ecran, cu inscripţia „Corneliu Coposu – 17 ani şi jumătate deţinut politic”. Toată sala s-a ridicat şi a aplaudat.

● Vă pun o întrebare neplăcută… Unii lideri ţărănişti, precum Ion Varlam din Franţa, v-au acuzat că aţi fost infiltrat de SRI pe lângă domnul Coposu, ţinând cont că eraţi salariatul clubului Dinamo…

Domnul Varlam e un spirit mai agitat şi plin de controverse, se certa cu toată lumea. Eu am fost angajat civil la Dinamo, nu ofiţer. Am început la Steaua, am fost detaşat antrenor la Marina Mangalia, unde am scos medaliaţi olimpici şi mondiali şi abia apoi la Dinamo. Am scos primii campioni olimpici ai României la proba masculină de doi rame, la Los Angeles, în 1984. Îmi vedeam strict de viaţa sportivă. Am fost antrenor emerit, nu am absolvit nici o şcoală militară. Într-adevăr, când plecam la campionate sau concursuri în exterior, trebuia să dăm nişte rapoarte atât la plecare, cât şi la venire.

Apărea un CI-ist care ne întreba dacă am observat că vreun coleg şi-a vândut maşina sau casa înainte de plecare şi dacă în timpul deplasării a vrut să ia legătura cu noi exilaţi. Unii foşti sportivi aleseseră o carieră în MI, au ajuns chiar generali, dar eu nu. Erau atunci în partid alţi oameni, Liviu Petrina, Iftene Pop, Pavel Suian, care veneau din nişte structuri mai ciudate, legate, spun eu, de UM0544 şi UM0195, unităţi speciale. Era unul, Ştefan Lăpuşan, mai cultivat, fost şef de reţea, care s-a văzut cu dl Coposu să-i spună unde găseşte arhiva partidului. Petrina şi Iftene i-au pus tălpi. Eu, ca antrenor la Dinamo, aveam dreptul să intru să selectez sportivi oriunde la MI, mai puţin la unităţile pomenite mai sus.

Articol preluat de pe http://www.jurnalul.ro/stire-special/atentatul-contra-lui-coposu-protejat-de-politie-553803.html

Manifestaţie de amploare PNŢ 1936

Mineriada

PS: PSD (n.m. era vorba de PSD condus de Sergiu Cunescu)

Fotografie de Dinu Lazăr

Băsescu şi Boc

Din surse sigure aflăm următoarele: Dl. Băsescu vrea şi nu vrea. Dl. Boc aflând de intenţiile lui Băsescu a declarat că este de  acord cu dl. Băsescu dar nu vrea ce vrea dl. Băsescu pentru ca să nu se întâmple ceea ce nu vrea dl. Băsescu. Partidul e în dezacord cu sine însuşi, dar e în acord cu dl. Boc, deci în dezacord cu dl. Băsescu.

În momentul ce s-ar stabili acordul între dnii Băsescu şi Boc s-ar crea o situaţie care ar permite dlui Boc să fie în dezacord cu dl. Băsescu şi atunci şi numai atunci se poate vorbi de o  solidaritate adevărată. Guvernul deci nu stă pe roze. Asta o afirmăm fără posibilitate de dezminţire.

Pentru că în caz că solidaritatea partidului s-ar dovedi de inexistenţă în jurul persoanei dlui Băsescu, este evident, că nu putem vorbi de solidaritate şi acord între dnii Băsescu şi Boc. Dl Boc ştie asta şi fiindcă o ştie lucrează în perfect acord cu dl Băsescu, rămânând solidar cu partidul.