1990 – Discursul lui Corneliu Coposu la Congresul Partidului Conservator din Marea Britanie

Ion Mihalache și intelectualitatea satului românesc

La vârsta de 19 ani, după ce a absolvit cu rezultate excelente ca elev-bursier al statului Școala Normală „Carol I” din Câmpulung Muscel, Ion Mihalache a fost numit învățător în comuna Ludești, județul Dâmbovița, în data de 20 august 1901. Nu a rămas în Ludești decât doi ani, până la 1 septembrie 1903, când s-a transferat în comuna natală Topoloveni, județul Muscel, aproape de părinții săi – Iancu și Ana – pe care dorea să-i ajute.

Tânărul învățător a manifestat încă de la începutul carierei înclinații spre inovare didactică, propunând „Revistei învățătorilor” diferite probleme de aritmetică. Mai apoi, în 1903, a participat la o conferință a învățătorilor, organizată la Câmpulung Muscel, în cadrul căreia a prezentat o analiză gramaticală a poeziei lui Eminescu „Ce te legeni codrule”.

Anul școlar 1903-1904 nu l-a mai găsit învățător, căci Mihalache a fost chemat să-și satisfacă stagiul militar la Regimentul 30 Muscel. A fost o primă ocazie pentru învățătorul Mihalache de a dezbate problemele grele ale țărănimii române împreună cu alți dascăli recrutați ca și el. Considera că învățătorii și preoții de țară au obligația să participe la deșteptarea satelor nu doar prin instrucție școlară, ci și prin educație în spirit creștin, dar și civic și politic. Avea speranța că ceea ce învățătorul Constantin Dobrescu-Argeș, decedat la 10 decembrie 1903, începuse la finele secolului anterior poate fi dusă până la capăt, adică scoaterea țărănimii din starea de subordonare politică.

Întors la catedră, Mihalache a obținut definitivatul în învățământ, în anul 1905, devenind unul din cei mai valoroși învățători din județul Muscel, participând la diferite cursuri de perfecționare, unde a prezentat expuneri novatoare privind metodica predării abecedarului și a lucrului manual.

În anul 1907, învățătorul Ion Mihalache a început o colaborare la „Neamul Românesc” al lui Nicolae Iorga, prin articolul intitulat „Învățătorii și congresul institutorilor din Ploiești”. În articol, Mihalache critica atitudinea institutorilor de la orașe față de activitatea extrașcolară a învățătorilor de la sate. În martie a aceluiași an, Mihalache a fost arestat ca instigator în timpul răscoalelor țărănești. Poziția autorităților ar putea fi rezumată în cuvintele dure ale prefectului de Muscel, Cocăneanu: „Ar trebui împușcați Haret și 100 de învățători”.

În mai 1907, Nicolae Iorga a publicat în „Neamul Românesc” articolul tânărului învățător de 25 de ani Ion Mihalache „Învățător = instigator”, din care cităm: «Pentru cine vrea să știe de-acum înainte rolul nostru de „instigatori”, putem să le spunem păcatele ce facem. Dacă a învăța carte, tu, unul singur, pe 100 – 150 de copii ai mujicilor, pentru 76 de lei pe lună, se cheamă „instigație”, atunci noi suntem „instigatori”. Dacă jertfindu-ți timpul tău liber, i-ai învățat cum să-și lucreze unele lucruri pe care le cumpărau din piață, cum să-și îngrijească singuri grădina, cum să se roage în cor pentru izbăvirea lor și a părinților lor și asta se cheamă „instigație”, noi suntem „instigatori”. Dacă ai îndrăznit, tu, săracule, ca fără plată să faci și școală de seară cu oamenii vârstnici, să-i înveți să scrie, să citească, să socotească, pentru ca să micșorezi rușinea țării adusă de mulțimea analfabeților ei, asta se cheamă altă „instigație”, noi suntem „instigatori”. Dacă la biserică, la cercurile culturale, la șezători, îi vei sfătui cum se ține o gospodărie, cum se țin vitele, cum se muncește pământul, cum se cresc copiii … și asta se cheamă „instigație”, iarăși, noi suntem „instigatori”. Dacă a le strânge economiile în băncile pentru care ai muncit cu atâta trudă, ca să nu li le strângă alții, și ca să aibă de unde lua ei, în ciuda atâtor cămătari, cu dobânzi mici și forme puține, înseamnă „instigație”, noi suntem „instigatori”. Dacă le organizezi producția pentru ca din munca ce fac să le rămână cât mai mult în punga lor și cât mai puțin în punga altora, prin tovărășiile

de arendare, înseamnă „instigație”, da, noi suntem „instigatori”. Dacă le organizezi vânzarea mărfii, așa ca prin tovărășii să obțină prețul mai mare, în ciuda misiților, și dacă a le organiza consumația lor, așa ca lucrurile strict trebuincioase să-i coste mai puține parale, dacă acestea înseamnă „instigație”, da, noi suntem „instigatori”.(…) Acestea sunt faptele noastre. Pentru asta suntem „instigatori”? Conștienți de curățenia sufletului nostru și de dreptatea cauzei ce apărăm, nu putem decât pleca fruntea. Dar va veni în curând momentul când istoria va arăta cine sunt adevărații „instigatori”, care ei vor purta sarcina unui iad întreg de păcate. Atunci vor roși acei ce vor fi prinși ca răspunzători de nelegiuirile săvârșite».

De altfel, Nicolae Iorga, frapat de înverșunarea cu care autoritățile se năpustiseră asupra intelectualității satelor, le-a susținut cauza, considerându-i nevinovați. Citez: «V-au învinuit că sunteți instigatori, că voi dați foc satelor. Nu se poate o mai mare nedreptate decât aceasta. (…) Pe căi legale, voi și nu alții trebuie să îndreptați spre o mai bună stare pe frații voștri țărani pentru care aveți răspundere».

În 1909, Mihalache a solicitat participarea la concursul de promovare pe post de institutor, având călduroase recomandări ale inspectorului școlar Rădulescu, dar și un avertisment sever căpătat ca urmare a pozițiilor sale critice în sfera socio-politicului, expuse la reuniuni profesionale, poziții considerate de autorități că depășesc sfera educațională.

În sfârșit, la 13 mai 1910, prin decizia ministrului de resort Spiru Haret, Ion Mihalache a devenit institutor, în urma unui examen dificil susținut la București, la care a obținut media 9,45 și locul II pe țară.

Este interesant un articol publicat de Ion Mihalache în „Viața Românească” (ianuarie 1913) în care povestește cum l-a cunoscut pe Spiru Haret. Auzise despre el prin 1901, la Școala Normală din Câmpulung Muscel, că ar fi un om tare aspru. Mai târziu, l-a văzut în fața Ateneului Român, cu prilejul unui congres al corpului didactic primar, și a scris: «Văd cu uimire că omul cel aspru dă mâna cu învățătorii, îi întreabă unde au școala, ce greutăți întâmpină, cum o duc cu administrația; pe unii îi cunoaște pe nume. Și vorbește cu un ton așa de familiar și atâta blândețe sinceră văd în ochii acelui ministru „aspru”, atâta bunătate de inimă și atâta cald interes – că nu știam ce să mai cred: „ăsta e Haret?”».

Cu acel prilej, Mihalache n-a reușit să vorbească direct cu ministrul, dar a făcut-o în 1909, când s-a dus personal la București să-și susțină cauza: i se dăduse un al doilea avertisment pentru activitate propagandistică în favoarea țăranului român și a intelectualității satelor și, ca urmare, nu avea dreptul de a participa la concursul de promovare. Și spune Mihalache: «Mă duc și mă întâmpină în ușă: „Cum te numești?” – Îi spun numele. Imediat își aduce aminte de … antecedentele mele: „A! Dumneata ești de la Topoloveni Muscel”. – Da, zic eu, bucurându-mă că mă cunoaște și că deci am trecere. – „De ce nu ești mai prudent, domnule? Te-am mai scăpat acum doi ani de una și nu te-ai învățat minte? Îmi puneți atâta lume pe cap cu imprudențe d-astea…” Văzând eu că știe totul, am cercat să-i vorbesc. Dar mi-am pierdut cumpătul. Doar am putut zice: „Voi să lămuresc cum stau lucrurile, domnule ministru”. Dar mi-a spus scurt: „Fă-ți un memoriu amănunțit; puteai să-l faci și acasă, să nu mai pierzi vremea pe aici”. M-am dus, am făcut memoriul, l-am lăsat și am plecat cu puțină nădejde. N-a trecut mult și mi s-a ridicat și pedeapsa aceasta. Așa l-am cunoscut pe Haret; pe venerabilul nostru Haret».

Legătura sufletească și de acțiune dintre cei doi a fost exprimată de Ion Mihalache în calde cuvinte la înmormântarea lui Spiru Haret (20 decembrie 1912). Cităm: «Moartea lui Spiru Haret înseamnă cea mai crudă lovitură pentru țărănimea și învățătorimea română, cu care el era identificat în simțăminte și aspirații. (…) Ne chinuiam să trezim la viață satele noastre. Cei mari și cu putere vedeau în această operă – anarhie. Ești cel dintâi care ne-ai înțeles și

iubindu-ne cu iubirea sufletului de apostol, în loc să ne lovești, ne-ai ajutat; în loc să ne oprești, ne-ai îndemnat; în loc să ne încurci, ne-ai luminat calea, ne-ai coordonat sforțările, te-ai pus în fruntea noastră ca un viteaz general și ai împărtășit laolaltă bucuriile muncii de dezrobire, dar și suferințele și lovirile de martir al unei cauze mari. Și școalele noastre pustii s-au populat! Și numărul nostru s-a mărit. Și școala poporului a devenit cu adevărat a poporului, servind nevoile lui. Lumina a pătruns în masele largi ale poporului. (…) O țară întreagă, un neam întreg te va binecuvânta, acum și în vecii vecilor».

La Congresul învățătorilor ținut la Târgoviște în august 1911, Mihalache a făcut o analiză a partidelor politice existente la vremea aceea, vorbind și de un viitor partid țărănesc. Imediat a publicat în „Vremea nouă” articolul intitulat „Învățătorii și politica. E necesar să facem politică?” Au urmat în 1912, tot în „Vremea nouă”, mai multe articole politice grupate mai târziu în volumul „Ce politică să facem?” Cităm: «Când evoluția politică merge spre democratizare, când noi nu ne putem sustrage de la această evoluție – căci nu putem să facem un pas înapoi – nu numai că nu putem fi împiedicați a face politică, dar este o necesitate să o facem, deoarece suntem printre puținele elemente conștiente de rolul ce avem în mecanismul de administrație al societății noastre. (…) Să facem politică așa cum cere rostul ei, cum cere rostul nostru de cetățeni într-o țară constituțională și cum ni se impune nouă de împrejurările speciale în care trăim, acum, în satele noastre».

În semn de recunoștere a activității sale, în decembrie 1913, la Congresul Asociației Învățătorilor, ținut la București, Ion Mihalache a fost ales președinte al asociației, iar în mai 1916 a devenit președintele Comitetului Central al Consiliului General al Asociației Învățătorilor. Linia lui Mihalache, de largă deschidere educațională, culturală și socială, dobândise câștig de cauză față de linia conformistă anterioară, care rezumase activitatea asociației doar la aspecte strict profesionale, rupte de ansamblul societății românești.

Ion Mihalache a participat la Marele Război de reîntregire, fiind decorat pentru fapte militare cu Ordinul Mihai Viteazul, prin Înaltul Decret nr. 830 din 9 aprilie 1918.

La 5 decembrie 1918, în prezența a peste 150 de țărani, învățători și preoți, la sediul Biroului Central al Federalelor Sătești din București, str. Lipscani nr. 80, Ion Mihalache a înființat Partidul Țărănesc, devenindu-i președinte și invitând să adere la noul partid intelectualitatea cu vederi progresiste.

La primele alegeri legislative în regimul votului universal, ținute în noiembrie 1919, Mihalache a fost ales deputat de Muscel și Râmnicul Sărat și, sprijinit de „Blocul național democratic al majorității parlamentare”, a devenit vicepreședinte al Camerei Deputaților. Guvernele și alegerile s-au succedat, Mihalache fiind ales de fiecare dată și susținând mai ales legile necesare țărănimii române, dar și învățământului agricol prin cunoscuta „Lege a lui Mihalache” din 1920.

În urma unor îndelungate discuții, la 10 octombrie 1926 a avut loc fuziunea dintre Partidul Național și Partidul Țărănesc, constituindu-se astfel Partidul Național Țărănesc, având ca președinte pe Iuliu Maniu, Ion Mihalache devenind vicepreședinte.

Ascensiunea politică a lui Ion Mihalache a contrazis vechile cutume politice, acesta venind direct de la o modestă catedră de învățător. Iubindu-și profund meseria, tocmai această meserie l-a propulsat în viața socială și politică, la conștientizarea rolului său și al unei întregi categorii profesionale – învățătorimea satelor – de a se dedica emancipării de sărăcie și incultură a celei mai mare părți a națiunii române – țărănimea.

Virgil Petrescu

Concursul „In memoriam Iuliu Maniu – 60 de ani de la moarte” a avut loc pe 2 februarie la Memorialul din Sighet (foto – video)

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei organizează în cursul anului 2013 o serie de evenimente grupate sub genericul Jubileul primului memorial al victimelor comunismului (1993-2013).

În cadrul acestor acţiuni, sâmbătă, 2 februarie 2013 s-a desfăşurat un concurs de istorie adresat elevilor de liceu sigheteni (sub forma unor prezentări power – point), având ca temă viaţa şi activitatea marelui om politic Iuliu Maniu. Evenimentul a marcat comemorarea a 140 de ani de la naştere (8 ianuarie 1873), respectiv 60 de ani de la moarte (5 februarie 1953).

Au participat echipaje de la Colegiul Naţional ,,Dragoş Vodă” (două echipe), Liceul ,,Regele Ferdinand”, Liceul Tehnologic Forestier şi Liceul Tehnologic Marmaţia, cu prezentări privind rolul lui Iuliu Maniu în viaţa politică interbelică, raporturile cu Regele Carol al II-lea, procesul stalinist intentat de autorităţile comuniste în 1947, perioada detenţiei şi ultimele zile în închisoarea din Sighet.

Extrem de impresionantă pentru elevi a fost evocarea regimului de detenţie din închisorile României comuniste, realizată de domnul Ioan Ilban, preşedintele subfilialei Sighet a Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

Juriul, prezidat de conf. univ. dr. Gabriela Ilieş de la Extensia Sighet a Universităţii ,,Babeş-Bolyai”, a urmărit corectitudinea informaţiilor prezentate, respectarea ordinii cronologice, încadrarea în tema propusă, originalitatea, acurateţea şi calitatea tehnică a prezentării, precum şi corectitudinea răspunsurilor concurenţilor la întrebările juriului.

În urma deliberării, juriul a stabilit următoarea ordine:

Premiul I – Colegiul Naţional ,,Dragoş Vodă”, profesor coordonator Marius Voinaghi

Premiul II – Liceul ,,Regele Ferdinand”, profesor coordonator drd. Ovidiu Sechel

Premiul III – Colegiul Naţional ,,Dragoş Vodă”, profesor coordonator Claudia Dura

Menţiune I – Liceul Tehnologic Forestier, profesori coordonatori Ioana Csillik, Horaţiu

Vescan

Menţiune II – Liceul Tehnologic Marmaţia, profesori coordonatori Adriana Vescan, Mariana Răileanu, Daniel Pop

  Premiile au constat în cărţi de analiză a regimului comunist şi de memorialistică a detenţiei,  editate de Fundaţia Academia Civică.

Etapa a doua a concursului se va desfăşura la sfârşitul lunii aprilie şi va fi dedicată personalităţii marelui istoric Gheorghe I. Brătianu.

PS: Multumim domnului Robert Furtos pentru tot sprijinul acordat.

Evocări despre Iuliu Maniu cu Dimitrie Poptămaş

“Iubeam acest simbol al ochiului”

Iuliu Maniu se stingea din viaţă în puşcăria comunistă de la Sighet pe 5 februarie, 1953. La 60 de ani distanţă, preşedintele PNŢCD Mureş şi preşedintele Fundaţiei Culturale „Vasile Netea”, Dimitrie Poptâmaş, l-a readus în memorie pe unul din cei mai importanţi oameni politici români dintre cele două războaie mondiale, victimă a stăpânirii comuniste instaurate în 1947.

Reporter : Cum l-aţi descoperit pe Iuliu Maniu?

Dimitrie  Poptămaş: În copilărie, când au fost acele alegeri furate de comunişti în 1946.  Aveam atunci 8 ani, eram într-un sat de pe Câmpie, Moişa, cu o comunitate destul de mică, un sătuc, în care se trăia cu adevărat o gândire politică. Acei oameni simpli înţelegeau sensul evenimentelor şi ştiau că ne îndreptăm spre prăbuşire. În 1946 moişenii noştri au votat la Ceuaşu, câţiva fiind suspectaţi, observaţi şi îmbrânciţi. Nu vă spun cum s-a organizatcampaniaîn satul meu, noi copii vedeam pe toate pălanturile lipite afişele, erau ochiul şi soarele. Noi toţi ştiam că soarele e rău, şi ochiul este bun, ochiul este a lui Iuliu Maniu şi el trebuie votat de toată lumea. Deşi au fost denaturate acele alegeri, acolo s-a votat cu ochiul. Am trăit acele evenimente la 8 ani, şi atunci pot spune că  ne-am format o părere. Nu ştiu de ce, dar iubeam acest simbol al ochiului. A fost un prim pas, o părere despre cine sunt cei buni şi cine sunt cei răi. După alegeri nu a durat mult până au început arestările, cazul de la Tămădău şi arestarea fruntaşilor ţărănişti a continuat cu procesul lor din 1947.

Rep.: Ce momente v-au marcat atunci?

D. P.: Erau câţiva oameni în sat care erau avizaţi care urmăreau acele evenimente. Îmi aduc aminte de un tânăr care a plecat din acel sătuc spre Cluj pentru a urma o facultate. Şi-a pregătit geamantanul şi îmi amintesc că a pus două tablouri în geamantan cu Regele Mihai I. În concepţia lui, era un monarhist şi un iubitor al regalităţii. Numele lui este Liviu Olteanu care a ajuns un mare medic în Cluj. Asta se întâmpla în 1947-1948, când se ştia că nu mai este mult şi se instaurează republica. Ne-am întâlnit şi în anii ce au urmat. Am aflat că a terminat medicina, ne-am căutat şi la Cluj, mai venea rareori prin sat. Pentru mine a reprezentat un om integru, un model pentru că eram tânăr, şi el reprezenta  speranţa noastră de afirmarea noastră. Nu m-am întâlnit cu el în ultima vreme, dar el a rămas tot un ţărănist, a rămas tot la politica lui Iuliu Maniu.

Rep. : Revenind la Iuliu Maniu, care a fost legătura lui Vasile Netea cu procesul din 1947?

D. P.: Atunci în 1947, când are loc procesul ţărăniştilor, s-a înscris în apărarea lui Iuliu Maniu tânărul Vasile Netea. Un liberal să îl apere pe un ţărănist. Acesta a pledat în instanţă în apărarea lui Iuliu Maniu. Am aflat acest lucru prin intermediul ziarului România Liberă din 1947 pe care  îl aveam la Bibliotecă. Am căutat acolo să văd cum a decurs procesul, am găsit informaţii despre prezenţa lui Vasile Netea  la proces. Prin anii 70-80, m-am cunoscut cu Vasile Netea, ne-am împrietenit, şi i-am spus ce am găsit în ziarul din 1947. L-am întrebat atunci : cum se face că dumneavoastră, un liberal convins v-aţi înscris să apăraţi un ţărănist ?  “Noi eram în primul rând patrioţi, noi doream ca această ţară să fie frumoasă, între noi problemele au fost cele prin care doream ca aceastăţarăsă fie în continuu progres. Mai presus de politic, erau interesele naţionale. M-am dus şi am pledat şi am vorbit despre meritele lui Iuliu Maniu până am ajuns cu expunerea la 1918. Când să trec la partea politică, ce s-a întâmplat după Marea Unire, am simţit că mă prinde o mână de după gât care m-a scos afară” , spunea Netea.  Aşa se pare  a fost “democratismul” real al acelui proces.

Rep. : Cum aţi aflat de moartea  lui Iuliu Maniu?

D. P.: Eram student la fără frecvenţă la Cluj, şi îmi amintesc că circula zvonul de la cei care au terminat înaintea mea, care vorbeau despre moartea lui Iuliu Maniu. Se spunea atunci că era un fost angajat  în slujba închisorii de la Sighet,  care la pensionare s-a retras la Cluj . Acesta frecventa o crâşmă, şi pentru un leu, sau pentru încă un rând, povestea despre cum a murit Iuliu Maniu. Începea acea poveste dureroasă, tristă, cum s-a zbătut în chinuri, cum a murit. Toţi din penitenciar ştiau că era atât de slăbit şi bolnav şi ştiau că îşi va da duhul şi simţeau sfârşitul lui Iuliu Maniu. Povestea despre momentul când a fost scos afară din celulă, când s-a spălat celula după el, când au pregătit acea căruţă a morţii care mergea spre Cimitirul Săracilor. L-au luat, l-au băgat în sac, unde nu a putut să încapă şi i-au zdrobit picioarele ca să încapă în acel sac. A fost îngropat ca un câine, de aceea nu se ştie exact nici azi locul unde Iuliu Maniu este îngropat, doar data  morţii,  5 februarie 1953.

Rep.: A venit momentul 1989. Cum a renăscut PNŢCD-ul?

D. P.: O întâmplare fericită a făcut ca Iuliu Maniu să aibă ca urmaş un om strălucit, un om care a fost secretarul lui, Corneliu Coposu. A fost mereu un luptător, în 1987 înscrie Partidul Naţional Ţărănesc căruia îi atribuie şi titulatura de Creştin Democrat, în Partidul Popular European. Se făcea acest lucru în 1987, nu în 1990. Lui i-a revenit meritul să organizeze acest partid. PNŢCD a luat puterea în 1996-2000, prin alianţă. Era atunci o cale care se părea că este cea bună. Nu a fost aşa, iar ura împotriva noastră a crescut fapt pentru care astăzi  suntem ţinuţi la periferie, partidul nostru este dezorganizat, în sensul că până nu de mult am avut patru preşedinţi.

Rep. : Care este situaţia partidului în prezent?

D. P.: Încă există în justiţie o bătaie pentru recunoaştere, dar tot pe baza unor interese a fost recunoscută gruparea lui Pavelescu, care anihilează celelalte două grupări ale lui Vasile Lupu şi Victor Ciorbea. Noi mureşenii aparţinem de gruparea lui Ciorbea care luptă în continuare pentru recunoaştere ca autenticul Partid Naţional Ţărănesc. Ceea ce conduce astăzi Pavelescu nu este este PNŢCD-ul autentic, ştiindu-se faptul că şi Pavelescu este un traseist şi nu ştiu dacă el urmăreşte binele acestui partid sau alte  scopuri aşa cum se obişnuieşte de către mulţi în politica de azi.

Rep.: PNŢCD se caută în prezent, în schimb liberalii sunt la putere…

D. P.: Toate acţiunile opoziţiei s-au pus în slujba extirpării răului. În asta rezidă alianţa dintre PNL şi PSD. Ca orice situaţie care îşi atinge scopul, această treabă se destramă. În ceea ce ne priveşte pe noi, aici în judeţul Mureş, am susţinut PNL, prin tradiţie deoarece şi în perioada comunistă eram apropiaţi când ne apăsau cei de sus. Faptul că am sprijinit USL nu ne-a adus prea multe laude din partea ţărăniştilor noştri aşa cum nu ne-ar fi adus nici dacă rămâneam în sfera lui Aurelian Pavelescu, şi înclinam spre ARD, deşi locul nostru ar fi trebuit să fie în Partidul Popular European, acolo unde Corneliu Coposu ne-a înscris pe noi în 1987. Dar când se încurcă dreapta cu stânga, când stânga devine dreapta, ajungi să dai cu stângu-ndreptul.

Rep.:Cum veţi marca cei 60 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Iuliu Maniu?

D. P.: Sâmbătă, 9 februarie vom merge la Penitenciarul de la Sighet unde va avea loc o comemorare,apoi un pelerinaj la Cimitirul Săracilor unde este locul de veci a lui Iuliu Maniu. Sunt momente  solemne, la care ţinem, momente care vor marca cele 6 decenii de când Iuliu Maniu a trecut la cele veşnice.

Articol preluat din Zi de Zi.

Iuliu Maniu – 60 ani de la trecerea la cele veșnice

Pe data de 5 februarie a acestui an se comemorează 60 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui Iuliu MANIU. Despre Iuliu MANIU nu ar mai trebui să se vorbească despre tot ceea ce a făcut el pentru nația română. Ar trebui doar venerat. Lucrurile nu stau chiar aşa. Tânăra generaţie şi chiar destui români trecuţi de prima tinereţe cunosc mult prea puţin despre devotamentul şi viaţa lui Maniu închinată făuriri României Mari şi apoi progresului României Mari totul culminând cu lupta dusă împotriva ciumei roşii ce invadase ţara. Născut la 8 ianuarie 1873 (împlinându-se de câteva zile 140 de ani de la naştere) în localitatea Bădăcin, comună Pericei, pe atunci în comitatul Sălaj, fiu al lui Ioan și Clara Maniu. Tatăl său, Ioan Maniu (1833-1895) era nepot al lui Simion Bărnuțiu în casa căruia crescuse, urmând studiile juridice la Pesta și Viena. În 1865 s-a căsătorit cu Clara, fiica preotului vicar greco-catolic Demetriu Coroian, cu care a avut 5 copii: Cassiu Maniu, Iuliu, Sabina, Cornelia și Elena. Iuliu Maniu a urmat școala primară la Blaj, absolvind apoi liceul calvin din Zalău. A efectuat studii universitare la Cluj (Facultatea de Drept – 1891-1896), Budapesta și Viena, unde a devenit doctor în drept în anul 1896. Revenit în Transilvania, s-a stabilit la Blaj, unde și-a început activitatea de avocat al Bisericii Române Unite cu Roma, (1898-1915).

Și-a început cariera politică ca simplu membru în cadrul Partidului Național Român din Transilvania. Debutează totodată că membru, iar apoi președinte al Societății Academice „Petru Maior”, fiind cooptat în 1897, la numai 24 de ani, în Comitetul de conducere al PNR. În Monarhia Austro-Ungară, a fost ales în 1906 deputat în Parlamentul din Budapesta, ca și deputat de Vințu de Jos, comitatul Arad, activitatea sa parlamentară dezvăluindu-i curajul și intransigența. Pe 22 mai 1906 ține primul său discurs în Dieta de la Budapesta. În iunie 1915 este încorporat în armata austro-ungară și trimis pe frontul italian, de unde a dezertat în 1918, întorcându-se la Arad. Împreună cu personalități de primă mărime ale mișcării naționale românești din Transilvania și ale Partidului Național Român, precum viitorul cardinal în pectore greco-catolic, Iuliu Hossu, Gheorghe Pop de Băsești, viitorul patriarh Miron Cristea și alții, Iuliu Maniu a participat hotărâtor la unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat. Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu este trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând la 30 octombrie 1918 la Viena, Consiliul Național al Românilor din Transilvania. Sosește la Arad pe 14 noiembrie 1918, unde pune capăt negocierilor dintre CNR și Oszkar Jaszi, reprezentantul Budapestei, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria, spre unire cu restul teritoriilor românești (Vechiul Regat). Face parte dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia, din 1 decembrie 1918, unde se va decide unirea Transilvaniei cu Regatul României. În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”. Pe 2 decembrie 1918 este ales în funcția de președinte al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, funcție echivalentă cu cea de guvernator, îndeplinind totodată și funcția de ministru de interne.

Pe 23 februarie 1919, Gheorghe Pop de Băseşti a încetat din viaţă. Întrunită la 9 august 1919, Conferinţa Naţională a PNR l-a ales în funcţia de preşedinte al partidului pe Iuliu Maniu. În alegerile de la începutul lunii noiembrie 1919, primele pe baza votului universal, PNR – Partidul Naţional Român a obţinut 169 mandate de deputat şi 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. La 10 octombrie 1926 devine Preşedintele noului partid, Partidul Naţional Ţărănesc, format prin fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc condus de Ion Mihalache. Iuliu Maniu în toată această perioadă, până la invadarea țării de către ruşi şi instaurarea comunismului este în mai multe rânduri deputat, senator, prim ministru în trei perioade, ministru de interne, ministru de finanţe, ministru de război, A refuzat în anumite perioade o serie de demnităţi oferite, inclusiv cea de prim ministru, atunci când considera că acceptarea acelei funcţii nu-i făcea cinste sau nu era spre binele ţării.În ultimul deceniu al vieții sale, Maniu a fost implicat în politică ca un opozant al regimului lui Ion Antonescu, fără să se implice în actul de la 23 august 1944. Nu a fost de acord cu Antonescu în multe probleme dar nici nu l-a trădat. După înlăturarea lui Antonescu, Maniu a luptat împotriva preluării țării de către comuniști, proces pe care refuzase să-l accepte, încrezător peste măsură în sprijinul marilor puteri occidentale. S-a opus instalării guvernului Groza la 6 martie 1945, protestând mereu împotriva încălcării democrației, inclusiv prin memorii adresate puterilor occidentale. A obținut, alături de PNȚ, o victorie zdrobitoare în alegerile din 19 noiembrie 1946, rezultate eliminate însă prin falsificarea alegerilor de comuniști. În urma înscenării de la Tămădău a fost arestat la 14 iulie 1947 de autoritățile comuniste și judecat pentru „înaltă trădare” în procesul început la 29 octombrie 1947. Prin sentința dată la 11 noiembrie 1947, Iuliu Maniu era condamnat la închisoare pe viață. Este trimis la penitenciarul din Galați, pe baza ordinului de arestare 105.515/27 noiembrie 1947. În august 1951 este transferat împreună cu Mihalache și alți național-țărăniști la Sighet. Artizanul Unirii Transilvaniei cu România a fost supus unui regim de exterminare în cea mai nordică închisoare a României. Una dintre cele mai sinistre închisori ale României, cea de la Sighetu Marmaţiei, a fost locul ales de autorităţile comuniste pentru a extermina elita României interbelice.

Alături de oamenii politici care au făurit România Mare, acolo au fost închişi episcopi greco-catolici şi romano-catolici, oameni de cultură sau, pur şi simplu, oameni care au luptat împotriva bolşevismului. Despre sfârşitul marelui om politic există mai multe relatări. Toate sunt sumare, deoarece gardienii, sub conducerea criminalului Vasile Ciolpan, comandantul penitenciarului, se străduiau să îi menţină pe deţinuţi cât mai izolaţi unii de alţii. Însă toate relatările foştilor deţinuţi de la Sighetu Marmaţiei coincid asupra câtorva puncte. Primul este legat de hrană proastă şi puţină pe care o primeau deţinuţii politici. Întocmai ca în cazul celor deţinuţi în lagărele naziste ale morţii, gardienii comunişti ofereau prizonierilor hrană cu extrem de puţine calorii, în speranţa că se vor stinge mai repede. Cardinalul Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Cluj-Gherla, oferă amănunte despre acest regim de exterminare în memoriile sale, „Credinţa noastră este viaţa noastră”. În aceste memorii, cardinalul descrie cum supa servită deţinuţilor era cel mai adesea apă chioară, în care mai plutea câte o bucăţică de legumă. „Delicatesă” era socotită câte o „bucăţică tare de buză păroasă de vită”. Cel de-al doilea punct asupra căruia coincid relatările foştilor deţinuţi de la Sighetu Marmaţiei este lipsa oricărei asistenţe medicale. Iuliu Hossu relatează cum, niciodată în anii pe care episcopii greco-catolici i-au petrecut la Sighet, medicul închisorii nu le-a oferit vreun fel de tratament medical. Un al treilea punct omniprezent în relatările foştilor deţinuţi de la Sighet este frigul dur. Accentuat de zidurile groase ale vechii închisori, gerul din nordul României devine uneori ucigător. În prezent, fosta închisoare austriacă din Sighetu Marmaţiei, transformată în temniţă comunistă, a devenit un muzeu memorial. Însă cei care au renovat muzeul au păstrat celula lui Iuliu Maniu de la parter în toată hidoşenia ei. Un pat de fier, cu o saltea deşirată, cu zăbrele groase, întunecată şi cavernoasă – acesta este aspectul celulei în care, în februarie, frigul devine aproape material. Puţinele informaţii care au fost transmise posterităţii despre Iuliu Maniu provin din mărturiile episcopilor greco-catolici care erau folosiţi pentru măturat. Atunci când gardienii erau mai neatenţi, ei reuşeau să schimbe câte cuvinte şoptite cu deţinuţii. Alte mărturii provin de la o serie de foşti gardieni care au oferit depoziţii în faţa procurorului militar din Cluj Viorel Siserman cel care încearcă să afle adevărul despre crimele împotriva umanităţii comise la Sighetu Marmaţiei. Din cercetări reiese că lipsa de umanitate a gardienilor mergea până într-acolo încât îi izolau singuri, fără nici un fel de ajutor, nici măcar spiritual, pe deţinuţii grav bolnavi. Ei treceau la cele veşnice fără să aibă măcar o lumânare la cap sau să fie cineva lângă ei care să rostească o rugăciune. Asupra deţinuţilor, majoritatea având o vârstă extrem de înaintată, s-au exercitat presiuni fizice şi morale, fiind supuşi unui regim de distrugere fizică. După şase ani de detenţie, starea de sănătate a lui Iuliu Maniu s-a deteriorat foarte grav. Deşi Nicolae Carandino a fost adus în celula lui Maniu, chipurile pentru a-l îngriji, acesta ajunsese în starea în care nu mai putea merge şi mânca singur. Carandino povesteşte ultima clipă petrecută alături de Maniu:

„Într-o noapte m-au mutat în altă celulă unde se afla un bărbat foarte bătrân şi foarte bolnav. Era Iuliu Maniu sau ceea ce mai rămăsese din el. Era pe jumătate paralizat şi nu se mai putea ridica din pat. Nu-l torturaseră, dar fusese lăsat să moară încetul cu încetul, neacordându-i-se îngrijire medicală şi fiind subnutrit. L-am îngrijit, l-am spălat. L-am hrănit până a închis ochii pentru totdeauna”. De asemenea, Carandino a relatat din perspectiva să noaptea decesului: „Maniu a fost ridicat din celulă, în cel mai strict secret, dar vestea se răspândise ca fulgerul în toată închisoarea. Noaptea am auzit căruţa poposită în curtea închisorii, uruiala roţilor, nechezatul cailor, zgomotul uşor ferecat al şleaurilor. Apoi toate s-au liniştit. Maniu pleca spre groapă comună şi spre gloria eternă”. Era 5 februarie 1953. Practic, în acest fel, Iuliu Maniu, fost premier al României, fost şef al PNŢ şi al Partidului Naţional Român din Transilvania, fost membru în Parlamentele din Bucureşti şi din Budapesta, fost şef al Consiliului Dirigent al Transilvaniei, avocat al Mitropoliei Greco-Catolice din Blaj, nobil din Bădăcin şi lider al Opoziţiei democratice, a murit la Sighet la 5 februarie 1953. Înfometat, rebegit de frig, grav bolnav şi singur, la 80 de ani, dintre care cei mai mulţi i-a dedicat slujirii poporului român. „Trupul său a fost aruncat într-o groapă, într-un loc necunoscut, ori în zona Giuleşti, ori în cea a Cimitirului Săracilor de pe malul îngheţat al Tisei”, după cum susţin cei care au studiat sfârşitul tragic al lui Iuliu Maniu.

Nemerniciile comuniştilor la adresa marelui om plitic nu se opresc nici după moartea acestuia. Le era frică de Maniu chiar şi după moarte. S-a ţinut secret decesul lui patru ani şi jumătate. Certificatul de deces i se întocmeşte de abia în 20 iulie 1957. La capitolul 12 al certificatului intitulat „Ultima școală şi clasă absolvită” este trasă linie ca şi cum decedatul era analfabet. Unul dintre cei mai prestigioşi oameni politici din istoria României, membru de onoare al Academiei Române din 7 iunie 1919, deci la doar 46 de ani, cu o carieră politică pe parcursul a 56 de ani în care a ocupat înalte funcţii în stat este încondeiat de bolşevici pe certificatul de deces ca fiind fără scoală. Probabil că cel care a completat certificatul era colonel de securitate cu patru clase şi alea făcute pe sărite. La capitolul 13 privind „domeniul unde a activat: în câmpul muncii sau angajat de stat sau de altcineva” şi unde trebuiau tăiate domeniile nevalabile nu se face nici o menţiune. La capitolul 14 intitulat „Ocupaţia” este trecut sec „fără ocupaţie”. Fără cuvinte. Probabil că doar ce făceau călaii din închisorile comuniste erau ocupaţii serioase şi demne de a fi notate. Interesant este ca ultima adresă a lui Maniu trecută în certificatul de deces la capitolul 18 este corectă. Strada Sfinţilor nr. 10, doar că au scris „Sfinţiilor”. Au folosit doi „i” unde nu era cazul. La următorul capitol, 19 privitor la „CAUZA MORŢII STABILITĂ PRIN CERTIFICATUL MEDICAL PRIN CARE SE CONSTATĂ DECESUL”, nu cred că exista un astfel de certificat medical dar am descifrat că a fost completat următorul text: „insuficiență circulatorie, miocardita cronică senilă”. După ce ţi un om de 80 ani în asemenea condiţii inumane un astfel de diagnostic este incalificabil. Dar nemernicia este încoronată de capitolul 20 al actului de moarte cum este denumit. Aici la întrebarea „Decedatul a fost în tratament medical (da, nu) este trecut un „da” hotărât. Ăsta a fost comunismul. Cinic, inuman şi mincinos. Actul continua pe pagină a doua unde la cap. 21 este trecut Spitalul din Sighet care a constatat decesul. Eu unul mă îndoiesc că spitalul a avut vreun rol în acest caz. La următorul capitol „Seria şi  numărul buletinului de identitate al decedatului, precum şi dovada că a fost predat (numărul, data şi autoritatea)” este trecut un sec răspuns „nu a posedat”. Cât despre predarea cadavrului vreunei autorităţi, nici o remarcă. A fost aruncat într-un loc necunoscut în acea zi geroasă de început de februarie a anului 1953. Acum, la 60 de ani de la acea nenorocire, să cinstim cum se cuvine, mai ales noi ardelenii, memoria Sfinxului de la Badacin. Iuliu Maniu, unul din cei mai importanți oameni politici dintre cele două războaie mondiale trebuie să rămână pentru noi un exemplu. Victimă a regimului comunist din România, Iuliu Maniu a întruchipat pentru mulți români, în timpul anilor grei ai dictaturii comuniste, simbolul speranței și al dorinței de libertate. Dumnezeu să-l odihnească şi pe noi să ne întărească să putem să facem şi noi pentru ţara măcar o fărâmă din ceea ce a făcut acest OM pentru ROMÂNIA.

Aşa să ne ajute Dumnezeu !

Alin POPA

ION DIACONESCU (interviu realizat de Cosmin Budeancă, iunie 2007)

Armand Călinescu – Discursuri parlamentare 1926 – 1933 (volumul I) (La validări)

Discursurile politice ale lui I. C. Brătianu, adunate de prieteni pioși, ale lui Maiorescu pe care, în caietul ce-l avea pentru el însuși, oratorul însuși s-a grăbit să le publice, cu explicatii, ale lui Vasile Boerescu sant un miiloc indispensabil pentru a se înțelege vieața contemporană romanească pe care prea mulți au văzut-o toți, numai în aparențe care nu înseamnă, și nu spun nimic. Insăși această formă de manifestare a ajuns să fie desprețuită, în afară de criteriile estetice care se schimbă puțintel cu vremea, ca fiind un lucru trecător, efemer ca și interesele reprezintate si pasiunile care au animat în acel moment. Nu e așa. Chiar acele interese și pasiuni trebuie cunoscute; din ele doar se țese istoria. Dar mai este ceva: informația pe care o cuprind aceste cuvantări, indată ce ele vin dela oameni muncitori și.onești, cu experiența vieții. Între acestea trebue puse la un rang ridicat acelea ale omului care cu atâta muncă și despreț de risc are astăzi răspunderea liniștii acestei țări. Niciodată el n-a vorbit fără a se gândi și la altceva decât la adversarul pe care-1 avea în față, adecă: la lucrul de care era vorba. Astfel aceste două volume ale d-lui Armand Călinescu vor fi de mare folos istoricului, mai ales că ele se raportă la o epocă tulbure în care publicarea discursurilor nu s-a făcut mai niciodată pentru multe motive, și mai ales pentru aceia că vorbitorilor li-a fost adesea rușine de ceia ce au spus.

Nicolae Iorga

ÎN TIMPUL GUVERNULUI GENERAL AVERESCU

I

LA VALIDĂRI

(ȘEDINTA CAMEREI DELA 29 IUNIE 1926)

D. Ar. M. Calinescu:D-lor deputați, am cerut cuvântul ca să vă expun în mod succint condițiunile în care s-au făcut alegerile pentru Cameră în județul Arges. Va rog să credeți însă că nu am venit aici cu intențiunea să fac din aceste condițiuni un cap de acuzație împotriva guvernului privit în întregul lui. Și aș fi forte mulțumit dacă în fața faptelor precise pe care le voiu releva și în fața dovezilor decisive pe care le voiu înfățișa, voiu auzi un cuvânt de pe banca ministerială care să desolidarizeze guvernul de aceste fapte și să le desavueze.

(draft)

CONSTANTIN DUMITRESCU CUNCTATOR (1913-2012)

Nascut in 1913 la Bucuresti, Constantin Dumitrescu Cunctator a fost membru PNT din 1934, cel mai vechi dintre supravietuitorii partidului din perioada antebelica.

Dupa arestarea liderilor si interzicerea activitatii PNT face parte din conducerea interimara(Locotenenta) care incearca sa asigure continuitatea functionarii partidului si rezistenta anticomunista.

Arestat in 1948, este condamnat la 15 ani de inchisoare.

Ramane 25 de ani in domiciliu obligatoriu si este internat fortat de mai multe ori in clinici psihiatrice datorita refuzului de a se integra in societatea comunista.

Dupa 1990 se implica in reluarea activitatii partidului si este ales senator in Parlamentul Romaniei din partea PNTCD.

Cunctator, omul care nu capituleaza niciodata, a plecat astazi dintre noi, urmand sa se intalneasca cu Iuliu Maniu, Ion Mihalache si ceilalti martiri si luptatori taranisti.

Dumnezeu sa il odihneasca!

17 mai 2012

Victor Ciorbea

In memoriam Gabriel Ţepelea

Cărturarul şi omul politic, academicianul Gabriel Ţepelea s-a stins din viaţă vineri, 12 aprilie 2012, la venerabila vârstă de 96 de ani. Gabriel Ţepelea a fost o personalitate de excepţie in viaţa culturală şi politică românească, membru al Partidului Naţional Ţărănesc din anul 1933, unul dintre cei mai distinşi lideri ai Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, deputat şi preşedinte al Comisiei pentru Cultură vreme de trei legislaturi (1990-2000). Trupul neînsufleţit al academicianului Gabriel Ţepelea este depus la biserica Cluceru Udricani, str. Cluceru Udricani, nr. 14, sector 3 (zona Sfânta Vineri, lângă Teatrul Evreiesc). Slujba de înmormântare va avea loc sâmbătă, 14 aprilie 2012, ora 11.30, la biserica Cluceru Udricani, iar înhumarea la cimitirul Mănăstirii Cernica.

Dumnezeu Să-l odihnească!

Biroul Naţional de Conducere al PNŢCD

Fostul deputat PNŢCD Gabriel Ţepelea a murit

Fostul deputat ţărănist Gabriel Ţepelea a încetat din viaţă, la vârsta de 96 de ani, în locuinţa sa din Bucureşti, a anunţat, joi, fostul senator al PNŢCD Tănase Tăvală. Gabriel Ţepelea va fi înmormântat într-un cimitir din Capitală.

„Am primit o veste tristă de la o nepoată a lui Gabriel Ţepelea, care m-a sunat astăzi (joi – n.r.) şi mi-a trasmis că prietenul meu, Gabriel Ţepelea, nu mai este printre noi. Ţepelea avea o vârstă înaintată, avea 96 de ani şi nu suferea de vreo boală cronică, însă bătrâneţea l-a învins”, a declarat Tănase Tăvală.

Potrivit acestuia, Gabriel Ţepelea va fi înmormântat într-un cimitir din Capitală.

Gabriel Ţepelea s-a născut la 6 februarie 1916 la Borod, judeţul Bihor. A urmat şcoala primară în satul natal, apoi a absolvit Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea (1926-1933) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia limbi romanice, a Universităţii din Cluj (1933-1937). A făcut stagii de specializare în Franţa (1937-1938), ulterior fiind elev la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti (1939-1940).

În 1948, şi-a susţinut doctoratul, sub îndrumarea lui George Călinescu, la Universitatea din Bucureşti, cu o teză despre literatura în grai bănăţean, titlul fiindu-i recunoscut abia în 1968.

Membru al Partidului Naţional Ţărănesc din 1933, a desfăşurat o intensă activitate militantă pentru reîntregirea ţării şi rezolvarea problemelor ţărăneşti. Devenit în 1945 secretar general al Organizaţiei Tineretului Ţărănist din Transilvania, a conferenţiat în anii următori pe teme de doctrină politică. La alegerile din 1946 a candidat pe listele partidului.

Condamnat la temniţă grea şi confiscarea averii, a stat în închisoare din 1949 până în 1955. Eliberat din detenţie, a fost nevoit să lucreze un timp ca muncitor necalificat, apoi ca bibliotecar Şi-a reluat cu greu colaborarea în revistele de specialitate, cu recenzii şi succinte contribuţii de istorie literară.

Reintegrat în învăţământul secundar (1958-1960), după doi ani de şomaj a predat la institutele pedagogice din Timişoara (până în 1964) şi Piteşti, unde în 1969 a pus bazele unei secţii de limbi străine, fiind şi decan al Facultăţii de Filologie în perioada 1971-1974.

Până la pensionare, în 1981, a publicat manuale şi cursuri privind istoria limbii române literare, stilistica limbii franceze, literatura franceză. Imediat după evenimentele din decembrie 1989, a intrat în prim-planul vieţii politice.Astfel, a luat parte, alături de Corneliu Coposu, la reînfiinţarea Partidului Naţional Ţărănesc, în calitate de vicepreşedinte.

A coordonat Departamentul de studii, programe şi doctrină al partidului, fiind iniţiatorul şi realizatorul unei serii de volume dedicate câtorva personalităţi marcante. A fost ales deputat de Bihor în 1990, 1992 şi 1996, iar din 1992 a fost preşedinte al Comisiei pentru cultură a Camerei Deputaţilor, iar în 1996 a devenit vicepreşedinte al Uniunii Europene Creştin-Democrate. În 1993 a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Doctor honoris causa al mai multor universităţi (Oradea, Arad, Piteşti), a fost decorat cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler (2000) şi cu Legiunea de Onoare în grad de Ofiţer, acordată de Republica Franceză (2001). Membru al Asociaţiei Scriitorilor Români din Ardeal (1937), va deveni, peste ani, şi membru al Uniunii Scriitorilor.

MEDIAFAX

 

Tănasă Tăvală: Gabriel Ţepelea a fost şi rămâne un model de demnitate

Fostul deputat ţărănist de Timiş, Tănasă Tăvală, a anunţat, joi, trecerea în nefiinţă a fruntaşului PNŢCD Gabriel Ţepelea pe care îl consideră ca fiind un model de demnitate umană. „Domnul Ţepelea a fost cel care în timpul detenţiei în temniţele, comuniste îi încuraja pe ceilalţi condamnaţi politici şi doar printr-o privire reuşea să le transmită curajul şi mângâierea de care aveau nevoie în acele condiţii. Nu am fost coleg de temniţă cu domnia sa, dar toţi cei pe care i-am cunoscut şi care i-au fost colegi de celulă au avut doar vorbe de apreciere pentru cel dispărut”, a declarat, pentru AGERPRES, Tănasă Tăvală.

 
Odată cu pierderea lui Ţepelea, trecut în nefiinţă la vârsta de 96 de ani, Tănasă Tăvală consideră că nu mai există în viaţă lideri ţărănişti marcanţi cu excepţia surorilor Coposu.

„Din păcate s-au dus pe rând toţi cei care au fost modele şi trebuie să fie pentru generaţiile următoarele din politica românească. Gabriel Ţepelea nu s-a străduit să fie demn şi cu bun simţ ci aceasta îi era natura. Am fost coleg cu domnia sa în perioada în care era şeful Comisiei de cultură din Parlamentul României şi când se străduia să rezolve fiecare problemă sesizată de cetăţeni din teritoriu”, a conchis Tăvală.

Istoricul literar, scriitorul şi omul politic Gabriel Ţepelea s-a născut la 6 februarie 1916, la Borod, în judeţul Bihor. Studiile liceale le-a urmat la Oradea şi Facultatea de Litere şi Filosofie, secţia filologie romanică la Cluj (1937); şi-a continuat specializarea în limbă franceză şi filologie romanică în Franţa (1937-1938); doctor în filologie (1947).

Profesor de liceu la Lugoj, Timişoara şi Bucureşti; lector la Universitatea din Timişoara (din 1962), apoi la Institutul de învăţământ Superior din Piteşti (1964), unde a promovat ulterior până la gradul de profesor, fiind şi decan al Facultăţii de Filologie (1971-1974).

A desfăşurat şi o intensă activitate politică, ca membru al Partidului Naţional Ţărănesc, pentru care a fost condamnat şi închis la Jilava, Aiud, Oradea şi Canal; membru al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Deputat de Bihor, din partea PNŢCD, în legislaturile 1990-1992, 1992-1996, 1996-2000. În anul 2000 s-a retras din viaţa politică.

Şi-a îndreptat cercetările asupra creaţiei literare a unor talente populare: ‘Plugarii condeieri din Banat’ (1943). A adus importante contribuţii la studierea istoriei limbii şi literaturii române din secolul al XVII-lea până astăzi. S-a aplecat, în egală măsură, şi asupra creaţiei lui Perpessicius, Al. Piru, G. Călinescu, Şerban Cioculescu etc. Totodată, a identificat pagini originale de literatură religioasă, considerate până atunci simple traduceri; a relevat însemnătatea colaborării existente între centrele tipografice Sibiu şi Râmnicu Vâlcea. S-a remarcat şi ca scriitor, fiind autorul unui volum de ‘Nuvele’ (1944), a momentului dramatic ‘Bat tunurile’ (1942), a unor pagini memorialistice.

Preşedinte al Societăţii de ştiinţe istorice şi filologice; membru de onoare al Academiei Române din 13 noiembrie 1993.

AGERPRES