Cazul “George Tătărăscu” (III)

George Tătărăscu, politic, calculase fără greş; la debutul lui, apărând o teză ingrată, asistase Ionel I. C. Brătianu care i-a încredinţat în februarie 1922 subsecretariatul la Interne, având jandarmeria şi poliţia sub conducerea lui. Al doilea subsecretar era Richard Franasovici. Primul ministru Ionel I. C. Brătianu era şi titular al Ministerului de Interne, deci de fapt cei doi tineri subsecretari de Stat conduceau ministerul.

După ce bolşevicii au luat puterea în Rusia, nici un moment nu au încetat activitatea de răspândire a comunismului în Basarabia. O primă acţiune de revoltă a fost în 1919 în judeţul Hotin; acţiunea bine concepută s-a manifestat printr-un atac prin surprindere; generalul Poetaşu, comandantul diviziei, a fost asasinat. Moscova căuta punctul slab al prezenţei noastre în Basarabia, era deci, firesc ca propaganda comunistă să se concentreze în sudul Basarabiei unde populaţia nu era compact românească şi unde varietatea minorităţilor oferea mai multe posibilităţi de izbândă. Revoltele, îndelung şi cu multă grijă pregătite, au isbucnit simultan în mai multe puncte, luând un aspect neted revoluţionar la Tatar-Bunar. George Tătărăscu, subsecretar de Stat, a condus cu multă pricepere şi tact acţiunea de potolire a spiritelor. Evident, represiunea implica întrebuinţarea forţei militare. Faptul că presa comunistă ataca violent pe Tătărăscu dovedea că Rusia sovietică pusese mari speranţe în această insurecţie în Sudul Basarabiei. Şi Rusia nu uită, lucru de care Tătărăscu n-a ţinut seama.

În decembrie 1925, după renunțarea prințului Carol la drepturile de moștenitor al tronului, George Tătărăscu, subsecretar de Stat, a publicat o broșură în care erau reproduse în facsimil și scrisorile cu caracter politic pe care zvăpăiatul prinț le trimisese primei lui soții, Zizi Lambrino. Între altele, și scrisoarea prin care își recunoștea fiul care trebuia să se nască. Broșura nu avea caracterul de pamflet, era sobru alcătuită și păstra un aspect strict documentar.

În 1926, când generalul Averescu a format guvernul, partidul liberal trecea în opoziție, George Tătărăscu se contura ca o făgăduitoare utilitate într-o viitoare guvernare. Astfel, în iunie 1927, când Ionel Brătianu a format din nou guvernul, G. Tătărăscu a revenit la Interne ca subsecretar de Stat, ministru fiind I.G. Duca. Obiceiul în partidul liberal era ca membrii să fie înaintați la vechime; excepție au făcut în 1914, I.G. Duca și Victor Antonescu și ultimul G. Tătărăscu.

În timpul când era subsecretar de Stat la Interne, locuia în strada Silvestru, o casă în formă de vilă a cărei siluetă sveltă se încadra mai bine unui peisaj de munte. Cum legase prietenie din 1919, îl vedeam des. Îmi plăcea atmosfera liniștită care amintea vremuri dispărute. Sanda, fetița lui Tătărăscu, avea 11 ani și cu o seriozitate de soră mai mare repeta lecțiile cu fratele ei. Punea atâta seriozitate în împlinirea misiunii ei de educatoare, că îmi era foarte dragă. Se respira în casa din strada Silvestru o plăcută modestie, o simplitate primitoare. De fapt, George Tătărăscu se socotea în stare de provizorat în București, era parcă zorit să se întoarcă în Gorj, la Poiana de pe Jiu.

Cu moartea regelui Ferdinand, căreia i-a urmat la scurt timp moartea lui Ionel Brătianu, partidul liberal a intart în criză. Admirabila orânduială a camarilei prezidată de Barbu Știrbei nu mai funcționa. Regența nu-și putea permite luxul regelui Ferdinand de a ignora indicațiile opiniei publice; ori, partidul liberal, straniu, nu s-a bucurat de nici o popularitate în România Mare pe care o realizase tactul politic al lui Ionel Brătianu. Opinia publică este uneori de o uluitoare nedreptate. Ceeace a fost Cavour pentru realizarea unității Italiei, a fost Ionel Brătianu pentru România, dar având de luptat cu condiții infinit mai grele. Îmi amintesc de un articol al lui I.G. Duca, în care evoca pe Ionel Brătianu care se întorsese dela Paris într-o atmosferă de ostilitate generală , cu toate că reușise să consfințească România Mare prin tratate; era hulit în primul parlament al votului obștesc și al țărănimii împroprietărite. La această ostilitate a corpului electoral s-a adăugat, în iunie 1930, suirea pe tron a regelui Carol.

Partidul liberal, printr-o eroare de apreciere a situației, s-a menținut la actul dela 3 ianuarie 1926, adică a socotit pe Carol ca uzurpator al tronului fiului său minor. Asemenea atitudini și le pot îngădui partide ai căror membri sunt uniți printr-o ideologie, nu prin interese. Ori, mistica liberală era epuizată de mai bine de o jumătate de secol. Fără îndoială, Ion C. Brătianu a fost un foarte lucid constructor al micului regat , suplu în dialectica ajustării la împrejurările fatal schimbătoare, dar acest exces de supleță era, adesea, împins până la oportunism care este inamicul tuturor idealismelor. Când, într-un moment de revoltă a conștiinței lui de om onest a spus am tolerat „crime şi asasinate”, uita să adauge că îşi călcase pe inimă spre a organiza un partid, spre a solidariza partizanii cu opera lui pe care vroia să o realizeze, cel puţin în parte, din idealurile dela 1848. Oamenii pot fi seduşi de chemările spre înălţimile idealului, numai că ostenesc repede şi ajunge o ispitire la realitatea materială ca năzuinţele lor spre neprihănitele culmi ale unui ideal să fie oprite.

H. Ibsen în poemul dramatic „Brand” a făcut o cumplită satiră asupra năzuinţei spre culmile idealului. Brand a reuşit să antreneze, graţie puterei sugestive a verbului, pe credincioşii parohiei lui spre înălţimi, dar atunci când primarul a anunţat că un banc de heringi şi-a făcut apariţia pe coastă, oamenii fiordului au părăsit pe pastorul Brand şi s-au întors grăbiţi la o realitate, evident, prozaică. Halucinatul înălţimilor luminoase ale idealului, pastorul Brand, a rămas numai cu nebuna Gerd. Cei 12 ani de guvernare a lui Ion C. Brătianu au dat o structură solidă partidului liberal, dar i-a consumat întreaga mistică. Într-o carte „Nos fils”, scrisă cu doi ani înainte de a muri, Jules Michelet făcea această melancolică mărturisire: „Ştiţi care este, dintre toate relele lumii de azi, cea care mă doare cel mai mult? Este strângerea inimii”. Această strângere de inimă, această tristeţă au simţit-o toţi cei de la 1848, ctitorii partidului liberal. Mai păstra ceva din focul tinereţii C.A. Rosetti, Carada, care, cu o nebănuită intransigenţă, a rămas republican până la sfârşitul vieţii. Era guvernator al  Băncii Naţionale şi a refuzat să ceară audienţă regelui Carol I pentru a i se prezenta. Regele, apreciind această ţinută, a anunţat într-o zi că vroia să viziteze Banca Naţională. Bătrânul Carada l-a primit, fireşte, cu toată cinstea cuvenită regelui ţării, dar tot republican a rămas.

(va urma)

https://barlogulpntcd.wordpress.com/category/oameni/gheorghe-tatarascu/

Anunțuri

Etichete: , , , ,


%d blogeri au apreciat asta: