Evocarea personalităţii lui Nicolae Carandino (n.1905 – d.16.02.1996)

Pe 16 februarie 1996 a murit Nicolae Carandino, scriitor, gazetar (cronicar dramatic, director al ziarului „Dreptatea” în perioada 1944-1947 şi director de onoare la reapariţia acestuia, în 1990) şi om politic (membru de onoare al PNŢCD) (n. 1905).

Şedinţa Camerei Deputaţilor din 20 februarie 1996

Domnule preşedinte de şedinţă,

Stimaţi colegi,

Voi încerca să evoc, în câteva cuvinte, trecerea prin viaţă a unui mare contemporan – Nicolae Carandino.

S-a stins din viaţă, vineri, 16 februarie, la Spitalul nr. 10 „Sf. Sava”, din Bucureşti, Nicolae Carandino, cunoscut scriitor, cronicar dramatic, traducător şi memorialist.

S-a născut la 19 iulie 1905, la Brăila, într-o familie de intelectuali. A urmat liceul în oraşul natal, pe care l-a terminat în anul 1923, şi-a luat licenţa la Bucureşti, în 1926, după care, îl găsim 3 ani, la Paris, în vederea doctoratului. In perioada pariziană, o reîntâlneşte pe fiica profesorului său de latină-germană din Brăila, cu care se căsătoreşte acolo. Este vorba de viitoarea actriţă a Naţionalului – Lilly Carandino.

Reîntors în ţară, devine redactor şef la „Facla”, publicaţie de stânga, condusă de N.D. Cocea, între 1930 – 1938 şi colaborator sau redactor la principalele publicaţii tinereşti ale vremii: „Credinţa”, „Reporter”, „Azi”, „Floarea de foc”. Preocupat în special de mişcarea teatrală, Carandino face parte din redacţia revistelor „Rampa” – 1941 şi „Bis” – 1942-1946. Colegii de breaslă îl aleg vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti între 1938 şi 1944.

Datorită atitudinii sale deschise împotriva regimului de dictatură antonesciană, este internat în lagăr, la Tg. Jiu, în 1942.

După 23 august 1944, reînnoadă tradiţia oficiosului P.N.T., ca redactor şi director al ziarului „Dreptatea”.

Lupta cu cenzura tipografilor, care, la indicaţia lui Miron Constantinescu, refuzau să culeagă anumite articole, este prezentată cu indignare în însemnările sale memorialistice. Acest capitol din viaţa sa îl apropie de Maniu, care, în perioada când apariţia „Dreptăţii” a fost suspendată, îl roagă să intre în redacţia unul alt ziar – „Ardealul”, devenit cotidian.

In anul 1945, după demiterea lui Victor Eftimiu, Carandino este numit de ministrul P.M.T., Ghiţă Pop, directorul general al Teatrelor şi director al Teatrului Naţional din Bucureşti. A fost un directorat de câteva luni. dar cu rezultate remarcabile , rezultate elogiate chiar de succesorul său la direcţie, Tudor Vianu.

La 14 iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău, este arestat şi condamnat alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi alţi fruntaşi ai partidului la 6 ani temniţă grea. De fapt, a fost ţinut 9 ani în închisorile din Galaţi, Sighet şi Bucureşti. In continuare, „a beneficiat” de domiciliul forţat, în Bărăgan, la Bumbăcari şi la Rublea. Deci a fost privat de libertate între 1947-1964.

Activitatea sa după revenirea din lagăr şi după permisiunea de a publica se axează pe cronici teatrale, cronici plastice, traduceri şi memorialistică. Se afirmă în special ca observator şi cronicar dramatic, susţinând piese şi autori, care au lăsat o dâră luminoasă în istoria teatrului românesc. Această activitate se reflectă pregnant în volumele: „De la Electra la Dama cu camelii” – 1971, „Autori, piese şi spectacole” – 1973, „Actori de ieri şi de azi” – 1973, „Radiografii teatrale” – 1976, „Teatrul, aşa cum l-am văzut” – 1986 şi retipărirea, în 1995, a lucrării: „Viaţa de glorie şi de pasiune a marii cântăreţe Darclee”, apărută, de fapt, mai devreme, în 1938.

Cronicile sale constituie o contribuţie la istoria teatrului românesc, prin evaluările realizate cu profesionalitate şi cu mare probitate. El are curajul de a susţine autori români ca G.M. Zamfirescu şi mai ales Mihail Sebastian, evreu, ascuns în 1944 la premieră sub pseudonimul Victor Mincu. Este vorba de piesa „Steaua fără nume”.

Cunăscător al literaturii dramatice universale, Nicolae Carandino se afirmă drept un cronicar fără nici un fel de complexe, respingând piese de import, fără suport valoric.

Ca mulţi alţi autori ce refuzau compromisul cu actualitatea, Carandino a ancorat şi în traduceri, semnând 6 volume de tălmăciri din limba greacă şi din limba franceză.

Ca memorialist, s-a impus prin volumele „De la o zi la alta” – 1979, o istorie a propriei sale deveniri în context familiar şi social, şi mai ales prin „Nopţi albe şi zile negre” – 1992.

Partea a doua a acestor memorii a circulat clandestin şi a apărut pentru prima dată la New York, sub titlul: „Zile de istorie” – 1986. Ea este dedicată: „Partidului Naţional Tărănesc şi membrilor săi, care s-au jertfit pentru apărarea democraţiei şi libertatea României”.

Cititorii fac cunoştinţă cu date inedite despre începuturile ziarelor „Dreptatea” şi „Curierul”, înscenarea de la Tămădău, ancheta în acest caz, procesul, închisorile de la Galaţi şi Sighet, evocă pe Maniu în închisoare, evocă viaţa în deportare, la Bumbăcari şi Rubla, şi mai ales ultimele sale clipe în celulă cu Iuliu Maniu. Acesta, imobilizat la pat, este ajutat de Carandino. Carandino îl spală, îl hrăneşte, populând clipele cu amintiri şi consideraţii politice. Învins de vârstă şi de boală, Maniu este conştient că sacrificiul său va rodi nu peste mult timp în viaţa publică a ţării. Însemnările se termină cu un fel de portret al lui Maniu în faţa istoriei. Citesc două pasaje: „Pus în alternativa de a fi preşedinte al sclaviei româneşti, sau de a muri în închisoare, nimeni nu a acceptat cu mai multă seninătate, cu mai mult eroism jertfa de sine. Păstrez imaginea lui pe improvizatul catafalc al patului de fier, atunci când i-am închis pleoapele şi când, pentru întâia oară, a putut să-l vadă cineva cu capul plecat.

Acum, când memorialistul Carandino, plin de vervă şi talent, a plecat şi el spre alt tărâm, am considerat de datoria mea să-i rememorez paşii prin istoria politică şi culturală.

Dar, dacă paginile axate pe resurecţia vieţii politice m-au atras pe mine mai mult, cele consacrate gazetăriei, boemei bucureştene, Cenaclului „Sburătorul”, prieteniei cu Ion Vinea, dau întreaga măsură a talentului său, sau, mai bine zis, completează alte laturi ale talentului său de memorialist.

Miercuri, 21 februarie, la Biserica Boteanu, şi apoi la Cimitirul Străuleşti, ne vom despărţi de un om care a înfruntat cu demnitate furtuna, de un scriitor care n-a apucat să se bucure de roadele talentului său, decât, aşa ca mulţi alţii, pe apucate.

Gabriel Țepelea

Anunțuri

Etichete: , , ,

Un răspuns to “Evocarea personalităţii lui Nicolae Carandino (n.1905 – d.16.02.1996)”

  1. Roxana Iordache Says:

    Meritorie evocare! Tristeţea e că imensa majoritate habar n-au cine a fost Nicolae Carandino. Şi din păcate presa nu e interesată să contribuie la deşteptarea memoriei naţionale. Mortua est.

Comentariile sunt închise.


%d blogeri au apreciat asta: