Cazul „George Tătărăscu” (I)

george tatarascu

de Pamfil Şeicaru

Dacă credem în eliberarea ţării noastre – numai C. Vişoianu se gândeşte cu groază la o eliberare posibilă – dacă ne legitimăm prezenţa în exil prin ceeea ce putem face ca să lămurim opinia publică mondială asupra înspăimântătoarei suferinţi a neamului românesc, atunci trebuie să credem şi în procesul răspunderilor. Au început să-l întrezărească şi unii dintre răspunzătorii capitulării fără condiţii din 23 august 1944; cel mai conştient, cel care a izbutit, în fine, să vadă dimensiunile crimei, Al. Creţeanu, publică un „Dosar istoric.” Este de la sine înţeles că nu-i putem cere atâta obiectivitate, încât să se acuze singur, de aceea suntem siguri că va evita să pomenească o piesă din dosar: telegrama lui Beneş către George Tătărăscu. Sistematic s-a înlăturat expunerea clară a acestei posibilităţi de negociere cu Rusia sovietică sub egida lui Beneş, ca să cunoaştem motivele care au îndreptăţit pe Gr. Niculescu-Buzeşti – Dinu Păturică cuibărit la Ministerul de externe – să ţină ascunsă telegrama lui Beneş până ce invitaţia a devenit inoperantă.

În exil, Rădulescu Pogoneanu s-a simţit obligat să amintească de această telegramă, dar a încercat pueril, să-i anuleze orice importanţă politică prin faptul că Beneş o adresase lui George Tătărăscu care era un trădător. În iulie 1944, G. Tătărăscu un trădător? Evident, este o absurditate, în afară de cazul că la acea epocă capitularzii ştiau că Tătărăscu, în martie 1945, în guvernul Petru Groza, deci îl considerau dacă nu efectiv, cel puţin un posibil trădător. Scamatoriile argumentării celor cu conştiiinţa încărcată ne obligă să examinăm cu atenţie cazul G. Tătărăscu.

Paradoxal, George Tătărăscu cu toate că a luat parte activă în viaţa politică din 1919, când a fost ales senator deşi nu avea vârsta prevăzută de lege – nu împlinise încă 40 de ani – şi până în 1957 când a murit, a fost totuşi necunoscut. Spre a-i judeca acţiunile este necesară o prezentare a omului în totalitate, cu părţile de lumină şi umbră ca într-un portret în maniera lui Rembrandt.

Generalul N. Tătărăscu, tatăl lui George, oltean şi după tată şi după mamă, a fost secretar general la ministerul de răsboi sub Mitiţă Sturdza, iar în 1904 era şeful de Stat-major al armatei române. Apoi, ca general de corp de armată, a comandat corpul de armată din Iaşi şi Craiova. Era tânăr locotenent în răsboiul din 1877, studiile şi le făcuse în Franţa. Generalul Tătărăscu era fiul unui proprietar de moşie din Gorj, iar soţia lui aparţinea unei foarte vechi familii boereşti, Pârăianu. Un istoric – Ştefulescu – apreciat de N. Iorga, într-o lucrare „Mânăstirea Polovragi”, o anexă la „Gorjul istoric”, afăcut genealogia neamului Pârăienilor, după toate documentele ce i-au stat la dispoziţie. Astfel, Zamfir Pârăianu, bunicul lui George Tătărăscu, prefect de Gorj, organizator  al Adunării revoluţionare de la Mânăstirea Polovraci în 1848, descindea în linie directă din Danciu Zamona (1405) care conform unui document slavon reprodus de Ştefulescu, document semnat de MateiBasarab, era „boier de la întemeierea ţării.” Un alt strămoş al lui Zamfir Pârăianu a fost Ban al Craiovei în 1840 şi se numea ot Pârăieni; soţia lui se numea Calea din Brâncoveni, din neamul Domnitorului, Mânăstirea Polovraci a fost clădită de acest Danciu ot Pârăieni.

Este interesant că o ramură a Pârăienilor, aşa cum stabileşte după documente istoricul Ştefulescu, atrecut la 1500 în Moldova luând numele Pârăieni-Mileşti. Din această ramură moldoveană a descins spătarul Milescu-Cârnu, trimis în misiune de un ţar al Rusiei în ţara Chitailor (China).

(va urma)

Anunțuri

Etichete: , , , ,

Un răspuns to “Cazul „George Tătărăscu” (I)”

  1. Cazul “George Tătărăscu” (II) « Barlogul Pntcd Says:

    […] https://barlogulpntcd.wordpress.com/2011/01/06/cazul-george-tatarascu-i/ […]

Comentariile sunt închise.


%d blogeri au apreciat asta: