„Fostul ieri… Veşnicul mâine”

Premiul special al Juriului

Felicitări Diana Raluca

Dacă vei dori să îmbrăţişezi o carieră politică îţi doresc mult succes.

Trecerea ireversibilă a timpului e asociată şi în viaţă acelui ”fugit ireparable” din creaţia eminesciană.Şi, astfel, fie că vrem,fie că nu, depindem de cionirile spaţiului cu secundele, minutele, orele,anii.Ce rămâne în urmă numim amintire absconsă, ancorată în proporţile exhaustivismului excesiv ori lipsei totale de conjunctivism, rămâne o amintire a unei personalităţi marcante…

Meditez…meditez şi eu neîncetat la ceea ce a fost odată, la ceea ce era cândva…şi brusc mă cufund în visele mele. Îmi simt paşii tot mai grei de teamă să nu rănesc istoria veacului, respiraţia mi-o înstrăinez de teamă să nu-i fur momentul, clipa, deceniul lui, în timp ce privirea e liberă în cosmos, doar privirea…e liberă într-o societate atât de crudă, de superficială şi mefistofelnică.

Da!…sunt eu, Corneliu Coposu. Zăresc Bobota şi mă adăpostesc aici de blestemul apocaliptic al unui imoralitatăţi evidente. Într-un cod rămas încă nescris îmi începe biografia. Merg mai apoi , ca să-mi fundamentez cunoştiinţele pas cu pas în Liceul Sfantul Sava din Blaj.

Şi-abia acum încep să descopăr mai profund ceea ce înseamnă viaţă. Şi nu e suficient, căci încă mai e neprevăzut, încă mai e incognoscibil. Astfel, am început Studii juridice si economice la Universitatea din Cluj. Şi-abia acum pot să încep a mă juca cu viaţa, un joc, nu unul pueril şi inconsecvet, ci unul în care zace maturitate şi eticism.

Surprins rămân atunci când reuşesc să devin un apropiat al marelui artizan al Unirii din 1918, Iuliu Maniu, care devine mentorul şi modelul meu. Mai presus de un magister iniţiatic, îl vedeam ca pe o aspiraţie, ca un ideal sublim, concretizat totuşi în acest om.

Uimirea mi-a fost desăvârşită mai ales atunci când am fost numit Secretar personal permanent al lui Iuliu Maniu. Bucuria mi-a durat cam şapte ani, căci o moarte m-a durut profund. Un sfâşit şi un început pendulau în viaţa mea. Un deces şi o nouă responsabililtate le aveam în mâini, în minte şi în inimă.

În acel moment mi-a fost greu, şi totuşi curajul m-a ajutat să-mi depăşesc deznădejdea, să-mi urmez destinul pe căile diplomaţiei. Abia atunci am sesizat ce înseamnă în adevăratul sens al cuvântului opoziţia. O întreagă ţară depindea de mine, o asuprire totală fugea de mine, numai pentru a-mi îndeplini scopul, aceela de a scoate România din Axă şi a o orineta spre tradiţionalism, de a forma o colaţitie anticomunistă.

Doream dreptate şi libertate pentru ţara mea. Şi doar doream, căci visele mele au fost rănite uşor atunci când am fost arestat eu şi întreaga conducere PNŢ pentru o simplă înscenare la Tămădău. Ironia şi peiorativismul celor care guvernau în acel moment îmi constituiau viaţa numai din procese politice timp de nouă ani .

O condamnare părea a fi aproape imposibilă, căci probe nu existau. Şi totuşi exista ceva…o apăsare mă “apăsa”, o nelinişte mă “neliniştea”. Simţeam că va urma ceva mai greu, o rană sălbatică, un obscur ce doare şi jigneşte,ţipă şi plânge.

Mă gândeam atunci că şi timpul începe să mă înţepe cu ace otrăvite de răutate si brutalitate, îmi imaginam că şi spaţiul este un aliat al comunismului. Încă opt ani pentru înaltă tradare a clasei muncitoare. Ce vină am eu?… Cu toate acestea rezist în faţa sistemului opresiv,şi sper să ating simbolul politicianului care nu şi-a abandonat niciodată principiile şi crezul axiologic.

Rezistenţa mea este una morală şi spirituală, pentru că din punc de vedere fizic devin pe zi ce trece o boală, o durere mai profundă, un suferind existenţial. Cu iscusinţă reuşesc să ascund acest fapt, iar carcaterul eu să exprime tarie şi putere. După 17 ani reuşesc să fiu din nou în libertate, nu una deplină pe care mi-o doream, ci una condiţionată de perchiziţii şi urmăriri secrete. O libertate care mi-a ars documente şi manuscrise, scrierile mele au rămas un ecou ars pe rugul vizialului şi auditivului meu.

Momentele acestea atât de cumplite pentru mine păreau a fi pe sfârşite începând cu luna decembrie 1989, iar în ceea ce priveşte Partidul Naţional Tărănesc reuşesc să-l scot din clandestinitate, afiliândul la Internaţionala Creştin Democrată. Abia atunci şi acum îmi dau seama că o politică, chiar un regim politic duce la pierzanie, atunci când un spijin spiritual lipseşte sau nu există.

Din acel moment am sesizat că un om nu trebuie să guverneze prin prisma minţii sale, ci adevărata conducere pledează către Legea morală a lui Dumnezeu. Atunci când există credinţă, totul este posibil, nimic constrâns de proporţiile actualului sau trecutului. Credinţa te duce la împlinire, împlinirea la succes, iar altfel am putea spune că ceea ce nu e moral naşte monşri .

După revoluţie urc pe un scaun de conducere numai pentru a lupta pentru ţara mea, numai pentru a o aduce într-o etapă de depăşire a clipei trecute, a fostului ieri. Voiam să reinstaurez în România eternul mâine care să arcuiască în suflete puterea de exprimare, libertatea individuală, libertatea cuvantului, a afirmării. Pentru ţara mea doream un optimism miscibil în bunătate, speranţă şi crez dumnezeiesc. Reuşesc şi vreau să cred că reuşesc să mă situez mereu dincolo de orice suspiciune de urmărire a unor interese personale şi am posibilitatea să ofer încredere concetăţenilor mei. Spun acesta nu ca pe o chestiune de elogierie ori de aparenţă de sanctitate, căci ceea ce mă trădeză este tocmai confienţa şi crezământul dăruit de români. Simţeam o schimbare în viaţa mea…

Această reformare mă determină să militez pentru o conducere bonomă a poporului, opunându-mă ferm Frontului Salvării Naţionale. Nu mai doream ca puterea poporului, democraţia, să ajungă din nou în mâini de corupţie, pătate de ilegatlitate şi imoralitate. De aceea am fost numit chiar lider al Convenţiei Democrate Române. Nu postcomunismul era soluţia cea mai eficientă, ci o politică axată pe consimţământ şi credincioşie, si mai ales etos social.

Tematica anticomunistă pe care o învăţasem cândva de la modelul meu, Iuliu Maniu, care pentru mine rămâne o memorie perpetuă, dă roade, căci în scurt timp, devin senator de Bucureşti. Susţinând şi apărând legi etice, cauza nobilă şi totodată naivă, pentru care luptam, plasează în centru comportamentul, gandirea şi sentimentele omului.

Binele fiinţei umane constiuia pentru mine un principiu, un tipic la care nu se poate abandona uşor. Am observat,de asemenea, că poţi obţine ceva concret, nu iluzoriu atunci când dorinţa ţi-e una adevărată, care vine din suflet, iar ambiţia izvorăşte din filonul plăcutulului uman-românesc.

Şi astfel: aderarea României la structurile europene, reconcilierea cu, casa regală, retrocedarea proprietăţilor confiscate de comunişti reprezintă doar cateva din ideile politice pe care încerc să le promovez. Acestea au contribuit indiscutabil la insuflarea unui spirit modern, în acord cu principiile morale de la care nu am abdicat niciodată.

O lecţie completă de viaţa am învăţat în tot acest timp în care politica şi condurerea mi-au încatuşat existenţa. Perceptul care mi s-a impregnat rapid în minte este acela că schimbarea vine din interiorul fiecărui exponent aflat la guvernare, iar atunci când picură a adevăr societatea devine una perseverentă şi durabilă în modestie şi moralitate.

Într-un moment poate neaşteptat, activităţiile mele au tins să ajungă la glorie, o glorie care pentru mine însemna adevărata libertate a sufletului. Titlul de Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă decoraţie a Republicii Franceze îmi săpa în minte o aureolă luminpasă a veşnicului eticism dăruit poporului, fie în facicule de cuvinte, fie şoapte şi vorbe updatate la prezent, fie prin acţiuni memorabile şi indescriptibile, cum de altfel îmi este întreaga viaţă.

Nefastul începe neprevăzutul printr-un neoplasm pulmonar. Nu m-am aşteptat,dar…am început cu Bobota şi sfărşesc cu Belu. În mijloc sălăşuieşte propriul eu: un ego cu perpendicularitate pe un spaţiu prea strâns, cu orizontalitate pe un timp insuficient în deplin, dar apropiat de Dumnezeu şi promotor al moralităţii în politică. Acesta am fost eu…Corneliu Coposu…

Supranumit „Seniorul”, Coposu a luptat neîncetat pentru idealurile democratice a căror necesitate a înteles-o mai bine decât oricine altcineva, într-un mod nedisimulat, într-o manieră care nu a părut niciodată forţată,ci fireacă .

Deliberat sau nu, Corneliu Coposu şi-a construit o imagine care se poate rezuma într-un singur cuvânt: „martirul”. Aceasta imagine (care are la bază suferinţa îndurată în închisorile comuniste) l-a consacrat ulterior ca pe unul dintre miturile politice fondatoare ale Romaniei democratice.

Oricât de cinic ar suna acest lucru, desăvârşirea imaginii de martir nu s-a putut face decât prin moarte. Acel moment a dus la coagularea unui val de simpatie venit atât de la susţinători ,cât şi de la adversarii politic: ”Răsădeste dragostea si crinul/În ogorul năpădit de ură,

Şi aşterne peste munnţi de zgură/Liniştea, iertarea si seninul.”(Versuri compuse în închisoare)

O idientificare cu acest geniu politic este imposibilă. Politicianul moral îşi începe trăirea prin: “Meditez…meditez şi eu neîncetat la ceea ce a fost odată, la ceea ce era cândva…” Refelectarea aduce scris pe viaţa sa eternitate în neuitare.

Acum încep să meditez doar eu, cea care scrie…afirmând: Corneliu Coposu, care a murit în glorie într-o toamnă tristă de noiembrie este Corneliu Coposu al eternului văratic mai… 20 mai de mâine…

Biba Diana-Raluca, 17 ani
clasa a X-a, prof. coord. Alina Bratu
Adresa şcolii: Haţeg, strada: M-ţii Retezat, nr. 3, Jud. Hunedoara, cod 335500
Adresa personală: Haţeg, str. Margaretelor, jud. Hunedoara, cod 335500

via:

http://www.corneliu-coposu.ro/articol/index.php/671_biba_diana_fostul_ieri_vesnicul_maine/

Anunțuri

Etichete: ,

2 răspunsuri to “„Fostul ieri… Veşnicul mâine””

  1. Roxana Iordache Says:

    Barlogule drag,
    Imi pare rau pentru fata care a scris, dar nu ma convinge. Deloc. Poate alta data.Dar sa nu fie suparata, eu nu obisnuiesc sa mint. Nu vreau nici sa lezez, dar nici sa incurajez un gen de viziune sau de evocare ce mi se pare paralela.

    Diana-Raluca, mai incearca. NU era asa. Era foarte bine daca laureata ar fi folosit persoana intai cu privire la ea, nu la Marele Disparut.

    Nu-l mai priviti pe Corneliu Coposu ca pe o piesa muzeala – si inca din viata. Era, vorba lui Nichita Stanescu, „un om, un om viu, pipaibil cu mana”. Un om plin de farmec. Cu drag – si nu va suparati pe mine!

  2. alex.dumitrascu Says:

    Vai si ce simplu vorbea domnul Coposu, si cat de simplu se purta. Si ce arma aleasa este cuvantul, atunci cand e asezat in forma numita stil. Ii fac mare vina invatamantului laic pentru neglijarea totala a studiilor clasice.
    Oamenii foarte evoluati scriu foarte simplu si asta se poate dovedi cu cateva pasaje din Maestri.
    Diana Raluca are 17 ani.

Comentariile sunt închise.


%d blogeri au apreciat asta: