Barlogul Pntcd

Este greu, astăzi, să ne imaginăm cum ar fi fost România dacă Seniorul Corneliu Coposu nu ne-ar fi părăsit aşa de repede. Putem doar să ne gândim că, sub conducerea sa, altfel ar fi arătat guvernarea din 1996-2000. Însă nu este deloc greu să ne imaginăm cum ar fi arătat România fără Corneliu Coposu – o ţară în care eşalonul doi al Partidului Comunist, venit la putere după 1989, nu ar fi avut nici un fel de opoziţie şi care, în loc să se îndrepte spre Uniunea Europeană şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, s-ar fi afundat într-o relaţie păguboasă şi fără viitor cu comunitatea statelor fost sovietice.

Marele merit al Seniorului a fost acela că, prin prestaţia sa, chiar dacă toată perioada de după 1989 a trăit-o în Opoziţie, a reuşit să pună istoria României pe cursul ei firesc. Iar faptul că astăzi România este membru al NATO şi a intrat în Uniunea Europeană este o confirmare a viziunii Seniorului şi, în mare măsură, meritul lui, şi nu al epigonilor săi care în afară de vorbe frumoase nu se pot lăuda cu mare lucru.

Cuvintele pentru a evoca personalitatea lui Corneliu Coposu sunt, la paisprezece ani de la trecerea sa în eternitate, de prisos. Ce s-ar mai putea spune, oare, acum? Să vorbim despre ţinuta lui morală? Despre crezul lui politic? Despre curajul şi dăruirea sa? Toate acestea le găsim astăzi în manualele de istorie. Chiar şi cei care au fost duşmanii lui declaraţi realizează astăzi că au avut cinstea de a fi adversarii lui Corneliu Coposu – fapt care contează mult mai mult decât o victorie în alegeri cu competitori care nu îţi fac cinste.

„Nu contează persoana mea, important este să rămână o atitudine”, spunea, la un moment dat, Seniorul. Atitudinea a rămas – iar noi, în ciuda greutăţii de a umple golul rămas după dispariţia lui, ne străduim să fim continuatorii liniei sale, să ne potrivim aspiraţiile după normalitatea pe care toată lumea o aşteaptă. Chiar dacă Seniorul nu mai este fizic printre noi, gândirea sa va continua să trăiască întotdeauna.

Mulţi spun despre Corneliu Coposu că ar fi fost preşedintele moral al României. Aş merge mai departe, afirmând că Seniorul a rămas, chiar şi după trecerea sa în eternitate, preşedintele moral al ţării noastre. Memoria figurii sale luminoase, statura sa morală şi spiritul pe care l-a promovat sunt singurele care ne pot călăuzi în continuare pe calea cea dreaptă.

A fost şaptesprezece ani în temniţele comuniste dar niciodată nu a renunţat la visele sale de libertate şi democraţie. Cu asemenea vise a ţinut vie ideea de partid naţional ţărănesc în perioada comunistă. Tot el a avut iniţiativa de a afilia, în condiţii de clandestinitate, PNŢ la Internaţionala Creştin Democrată, considerînd această formă de integrare a luptei democratice din ţara lui în structurile democraţiilor europene.

În decembrie 1989, Corneliu Coposu nu a revenit în arena politică românească pentru că nu plecase niciodată din ea. Politica s-a întors atunci în România, aducîndu-ni-l pe el ca pe un dar nesperat. Un altfel de om politic. Un om căruia i se puteau adresa cuvinte dar care nu putea fi insultat. Un om care nu putea fi acuzat de nimic, dar a cărui biografie acuză.

Pentru că politica nu are preoţi a trebuit să existe un om numit Corneliu Coposu, capabil să ia asupra lui păcatele ei. Printr-o alchimie numai de el ştiută, a transformat fiecare suferinţă, fiecare umilinţă în bunătate şi căldură umană. Şi-a plîns prietenii dar a găsit puterea de a-şi compătimi călăii.

După evenimentele din decembrie 1989, vine în faţa ţării cu un program benefic pentru popor ce consta în respectarea drepturilor omului, libertate de conştiinţă, privatizare, retrocedarea proprietăţilor confiscare de comunişti, ajutorarea celor nevoiaşi.

În ce priveşte politica externă a ţării, a fost adeptul reorientării acesteia de pe axa Moscova-Beijing pe direcţia Londra-Washington. A fost un susţinător al aderării României la UE şi NATO. Pentru cele de mai sus era în permanenţă criticat de Ion Iliescu şi acoliţii acestuia, care în 1989 a semnat tratatul de prietenie cu URSS, norocul nostru că în 1991 URSS s-a destrămat.

Corneliu Coposu a fost printre puţinii politicieni de după 1989 care să fie stimat şi apreciat de cercuri largi din străinătate, ca de exemplu: Excelenţa sa Bernard Boyer, ambasadorul Franţei în România, care spunea: “Dumneavoastră, dle Coposu, n-aţi fost nici preşedinte, nici prim ministru, nici conducător militar, nici academician, nici măcar ambasador, niciuna din acele figuri care ţin să apară la televizor. Dar nici n-aţi avut nevoie.

Toată lumea vă cunoaşte şi vă respectă. Sper ca poporul român să se recunoască în dumneavoastră”. Wilfried Martens- preşedintele Partidului Popular European, despre Corneliu Coposu: “În timpul îndelungatului calvar al României, Corneliu Coposu a fost marele simbol de speranţă, onoare, inteligenţă şi forţă umană. A fost unul dintre puţinii oameni politici pe care nu am putut să nu-l admir.

Avea un stil care nu se întîlneşte decît de puţine ori într-un secol. A fost o tragedie pentru România cît şi pentru civilizaţia europeană, faptul că el nu a avut şansa de a conduce ţara, de a construi o democraţie robustă şi tolerantă, o democraţie care să aducă România în centrul civilizaţiei europene, civilizaţia pentru care Coposu a fost un exemplu aşa de mare”.